Înainte să vizitez Sanctuarul de Urși de la Zărnești, mă gândeam că acest loc este o rezervație pentru urșii care din diverse motive nu mai pot rămâne în captivitate la Zoo sau la Circ, sau pentru unii dintre urșii care coboară la tomberoanele de pe Valea Prahovei și Brașov. Adică un loc de repaus pentru acei urși atât de domesticiți, de obișnuiți cu oamenii, și de dresați încât nu se mai pot adapta la viața naturală din sălbăticie. O poveste tristă, dar parcă nu atât de tragică pe cât aveam să aflu la fața locului.

Articol de Daniel Plăiașu

Nici o specie oricât de avansată ar fi nu ar trebui să aibă dreptul de a tortura!
Din start voi fi sincer. Când am călcat pragul rezervației de la Zărnești eram deja pregătit să aud poveștile iubitorilor de animale despre turiștii și localnicii din diversele zone ale țării (în special valea Prahovei și Brașov) care din pură prostie și-au imaginat că pot hrăni animalele sălbatice cu biscuiți sau și-au lăsat de izbeliște gunoiul și resturile menajere după o „ieșire la iarbă verde”, astfel încât, cu timpul, urșii (animale omnivore de altfel și extrem de profitoare) au ajuns să facă parte din peisajul antropic și nu din cel natural.

Povești despre animale al căror loc este în natură, dar care din neglijența și greșeala oamenilor au ajuns să fie un fel „de pet-uri” pentru unii și care, în anumite circumstanțe, au intrat în conflict cu spațiul antropic sau au devenit obiecte de spectacol. Eram dispus să ascult minute întregi, despre grădini zoologice cu spații subdimensionate, și urși de circ dresați fie cu biciul, fie cu „zăhărelul” și mâncarea, să meargă pe bicicletă pentru a câștiga aplauzele publicului. Mă așteptam, inclusiv la istoriile dramatice ale unor pui de urs rămași orfani ca urmare a braconajului sau a vânătorii. Tragic și trist, dar parcă nu atât de tulburător încât să îmi ridice întrebări existențiale despre sensul umanității. După ce am aflat însă poveștile unora dintre urșii care și-au găsit gazda și o minimă speranță la sanctuarul Libearty, am ajuns să îmi pun serios întrebarea „Dacă noi, oamenii, ca specie chiar ne merităm locul în vârful lanțului trofic?”

Descartes spune „cuget deci exist”, descriind condiția umană ca fiind cea a unui animal rațional. Dar ce ne facem atunci când rațiunea noastră umană, este mai crudă decât natura însăși?

În atâtea milioane de ani de istorie a planetei noastre a existat o lege nescrisă a naturii: cine este în vârful lanțului trofic și-a câștigat un drept foarte dur, dar natural, Dreptul de a ucide! (aproape nediscriminat) Cu condiția ca acest lucru să permită supraviețuirea propriei specii. De la Tyrannosaurus Rex, la leu și până la om, asta era regula. Ucizi ca să mănânci, ucizi ca să elimini concurența pentru resurse și ucizi ca să nu fi mâncat. Eventual, ajungând la om și la primele forme raționale și ritualice, ucizi pentru a arăta că stăpânești natura, că ești mai puternic decât cel mai puternic. Deși nu empatizez cu ideea (pentru că în prezent nu își mai are sensul), pot accepta că aceasta este logica vânătorii de trofee, de la primele triburi care păstrau blana ursului, până la cei care își doresc capul animalului împăiat pe perete. Însă, în momentul în care omul, ca reprezentant al speciei lui, a ajuns să determine un urs să se sinucidă din depresie, să își roadă labele, sau i-a tăiat altuia dinții și ghearele doar pentru a fi mai docil și mai fotogenic, cred că am depășit de mult orice limită a naturii și riscăm să ne ratăm și orice sens am avea ca specie pe acest pământ. În definitiv, până acum, nici o specie de pe această planetă nu și-a câștigat dreptul de a tortura!

Max cel blând și orb

Povestea rezervației de urși începe în anul 2005, când Asociația „Milioane de prieteni“ a semnat un parteneriat public-privat cu Primăria Zărnești, prin care a primit concesiunea pentru terenul necesar construcției sanctuarului „Libearty“, pentru 49 de ani, în total 69 de hectare de pădure de stejar.
Acestor eforturi li s-a alăturat World Animal Protection (Societatea Mondială pentru Protecţia Animalelor), pentru proiectul “Salvarea urșilor captivi” – cel mai mare proiect de salvare, îngrijire și bunăstare a ursului brun, din Europa. Până în prezent, 116 urși au fost salvați de la o viață de coșmar, sau mai corect de la un coșmar numit viață, pentru că unii din ei nu au mai atins iarba de ani de zile. Grație eforturilor imense făcute de voluntari dar și de partenerii asociației, astăzi acești urși se pot bucura măcar de o parte din natură, dacă reintegrarea lor în sălbăticie este imposibilă.

Max a fost probabil ursul care dacă ar fi putut vorbi, ne-ar fi dat una dintre cele mai mari lecții despre umanitate, sau despre cât de crud poate fi omul atunci când vrea! De la numai câteva luni, el a fost ținut captiv în oraşul Sinaia, în apropierea Castelului Peleș. Acolo turiștii plăteau să facă poze cu el. Nimeni nu știa însă că ursul era orb. Cel mai probabil fusese orbit încă de mic, pentru a nu reacționa la flash-urile aparatelor de fotografiat. Suferința lui, care a durat timp de 10 ani, nu se oprește însă aici. Ursului i s-au tăiat dinţii canini şi ghearele, i se pulveriza spray paralizant în nas şi i se dădea zilnic să bea bere în care erau dizolvate calmante, totul pentru a-l face mai docil și mai ușor de fotografiat de către vizitatori.

Calvarul lui Max s-a terminat abia în 2006 când a fost confiscat și dus la Rezervația Libearty din Zărnești. După alți doi ani de tratamente medicale, în 2008 a fost în cele din urmă eliberat într-un ţarc numai al lui unde a avut la dispoziţie o piscină cu apă de izvor, un bârlog şi peste un acru de pomi şi tufişuri. Se folosea de auz şi miros pentru a se descurca prin ţarc, fiind totodată cel mai blând urs văzut vreodată. A trăit la Zărnești timp de 12 ani, în compania a altor doi urși – Monica și Epizon, și din păcate pentru cei care i-au fost alături în ultima parte a vieții sale și cei care au reușit să îl vadă, a murit la finalul anului trecut.

Odi, ursul hrănit cu porumb într-o cușcă de numai 1,5 pe 2 metri

Odi a fost găsită de mică în pădure, în 1993, pe raza Ocolului Silvic Homorod (Harghita). Ea a fost ținută la o fermă, într-o cușcă, de numai 1,5 pe 2 metri. A petrecut 12 ani acolo, supraviețuind pe o dietă bazată exclusiv pe porumb. Cușca ei avea o podea din bare de metal și nu era protejată nici de gerul și zăpada iernii, nici de căldura verii. În august 2005, când a ajuns în Rezervație, Odi avea răni grave pe lăbuțe din cauza barelor înghețate sau încinse pe care trebuia să calce mereu. Și-a revenit destul de repede în zona de carantină a sanctuarului, iar în octombrie 2006 a fost eliberată în țarcul 1. S-a obișnuit repede cu ceilalți urși și își petrece mult timp cățărată în copaci iar vara adoră să se răcorească în piscină unde a fost deseori surprinsă înnotând cu alți urși. Odi poate fi recunoscută după petele negre din jurul ochilor.

Betsy from USA

Betsy este primul şi singurul urs din Rezervaţia „Libearty” adus de peste ocean, din Texas. Artistă de circ, Betsy a rămas cu răni adânci brăzadate de anii grei în care a fost chinuită în arenă. A traversat oceanul cu un vapor care transporta un circ ambulant din Europa. După ce circul s-a închis, a „locuit” încă 9 ani într-o fermă, unde era ţinută într-un coteţ de găini, murdar şi extrem de mic. Hrana era alcătuită în mare parte din resturile de la un restaurant tip fast-food, mâncare ce i-a cauzat probleme mari la stomac. După ce a suferit mai multe operații medicale, Betsy a ajuns la Zărnești în 2010, la Libearty la cererea SPCA Houston.

Bim și Bam

Bim și Bam sunt doi pui de urs descoperiți fără mamă, în februarie 2016, când aveau cel mult o lună, pe fondul de vânătoare Pădurea Bogății. Paznicii de vânătoare i-au observat pe micuți, lângă bârlog, timp de trei zile, în speranța că mama lor se va întoarce pentru a-i hrăni. Cum ursoaica nu a mai apărut, ei au apelat la sprijinul Asociației „Milioane de prieteni“.
Micuții au fost transferați în sanctuarul Libearty, într-o zonă de carantină, și hrăniți cu biberonul și cu un lapte special. Acum au crescut și sunt cât se poate de vioi.

Maya, ursoaica care s-a sinucis din depresie dar a născut o Rezervație

Sanctuarul «Libearty» este dedicat Mayei, ursoaica care s-a sinucis din depresie. Pe cât este de incredibilă povestea, pe atât este de cutremurătoare. În 1998, în curtea unui hotel de lângă Castelul Bran, într-o cuşcă murdară, cu bare metalice şi cu ciment pe jos, trăia Maya. Zile întregi aștepta și spera că îi va aduce și ei cineva ceva de mâncare. Ca urmare a numeroaselor reclamații din partea turiștilor străini care vizitau România,  World Animal Protection (WAP) a contactat-o pe Cristina Lapis în încercarea de a găsi o soluție pentru situația dramatică a ursoaicei Maya. „Când am văzut-o, era slabă și cu greu își mai putea înălța capul… Era uitată de toată lumea și mă întreb și acum: oare aştepta să moară? Încă îmi amintesc emoţiile care m-au copleşit când m-am uitat în ochii ei, dar totodată şi accesul de furie fără margini faţă de oamenii care au condamnat un astfel de animal la o moarte lentă şi dureroasă.

Din acel moment, timp de patru ani, eu şi soţul meu, cu ajutorul prietenilor noştri, am călătorit peste 60 de kilometri în fiecare zi să o hrănim pe Maya şi să petrecem puţin timp cu ea. De-a lungul timpului, am reuşit să îi îmbunătăţim starea de sănătate şi să îi ridicăm moralul, i-am dat mâncare bună, vitamine şi am agăţat o anvelopă de un lanţ cu care să se poată juca. Curând, ea a început să recunoască sunetul mașinii noastre şi se ridica să ne întâmpine. Ea ne-a învăţat toate valorile sufletului şi recunoştinţa unui animal nevinovat.
Din păcate, în 2001, Maya a început să arate noi semne de depresie. Îi vorbeam în permanenţă, i-am promis că într-o zi va fi din nou liberă să alerge prin pădure şi am rugat-o să aibă răbdare, să aştepte. Dar se pare că, în cele din urmă, Maya şi-a pierdut credinţa în promisiunile oamenilor.

A început să se automutileze! Și-a ros laba dreaptă aproape până la os. Când am văzut sângele pe lăbuţa ei am înţeles că voia să scape de toată această suferinţă provocată de captivitate. În ciuda tuturor eforturilor noastre de a o salva (operații, tratamente, timp petrecut alături de ea, mâncare adecvată etc), în cele din urmă Maya ne-a părăsit – pe 11 martie 2002. A murit în braţele mele. Nu voi uita niciodată ochii ei trişti şi blăniţa ei moale. Da, am ţinut un urs în braţele mele!

După ce a plecat, tot ce am putut face pentru Maya a fost să îmi ţin promisiunea – să construiesc Rezervaţia pe care i-am promis-o, să mă asigur că niciun alt urs nu va mai trece prin ceea ce a trecut ea.

Sanctuarul «Libearty» este dedicat Mayei, care străluceşte în Ursa Mare, în nopţile înstelate pentru aceia dintre noi care nu au uitat şi pentru toţi urşii care se bucură de o soartă mai fericită astăzi, tocmai datorită suferinţei îndurate de ea”, povestește Cristina Lapis, președintele Asociației Milioane de prieteni.

O insulă de speranță într-un ocean de suferință

Rezervația de la Zărnești nu este un spațiu de conservare a urșilor (ca în cazul rezervațiilor dedicate animalelor pe cale de dispariție) și cu atât mai puțin nu este un Zoo la scară mai largă. Este un spațiu care încearcă să redea pe cât posibil o șansă la normalitate, adică la a trăi în natură, acelor urși pentru care libertatea a fost atâta timp doar un vis.

Cu toții au trăit o viață de coșmar, plină de abuzuri, în cuști minuscule în comparație cu nevoia de spațiu a unui astfel de animal, prizonieri între gratii ruginite și cu ciment sub tălpi, în loc de pământ și iarbă. Până să ajungă aici, unii nici nu știau cum e să se cațere într-un copac, să se ascundă de soare în zilele caniculare sau să se bucure de o apă suficient de adâncă pentru o bălăceală.

Foarte mulți erau ținuți în cuști pe terase de restaurante, hoteluri, pensiuni, cabane sau benzinării, ca atracție turistică. Au existat și cazuri de “dragoste nemăsurată” a unora care, în loc să îi lase să trăiască în mediul lor natural, au preferat să îi țină după gratii în fabrici, mănăstiri sau mini-grădini zoologice amenajate în propriile gospodării.

Urșii de la Sanctuarul din Zărnești nu sunt adaptați să trăiască în sălbăticie și să-și găsească singuri hrana. Au trăit prea mult timp în preajma oamenilor, sunt familiarizați cu ei și probabil ar coborî în orașe și sate să-și caute hrana prin gunoaie, riscând să moară împușcați.
La Zărnești au un fel de azil. După o viață chinuită, furată de oameni, aici găsesc pace, hrană, mediul lor natural, libertate. Contactul cu oamenii este evitat pe cât posibil, pentru că ideea este de a se apropia cât mai mult de viața la care ar fi avut dreptul să o ducă în sălbăticie.

Din acest motiv, Rezervația se poate vizita doar în cadrul tururilor ghidate, desfășurate în limba română și/sau engleză și care se desfășoară doar de 2-3 ori pe zi în funcție de sezon.

surse și foto: https://millionsoffriends.org