Harem – de la mitul plăcerilor sexuale, la regulile stricte din Palatul Sultanilor de la Topkapî

Mergând la Istanbul unul din obiectivele pe care suntem îndemnaţi să le vedem este bineînţeles Palatul sultanilor de la Topkapî. Interesul creşte şi mai mult în momentul în care ajungem în zona haremului, pentru care categoric ni se va percepe o taxa în plus. Dezamăgirea este destul de mare când vedem că sunt de fapt nişte camere, puţine la număr (pentru că o parte sunt închise) unde nimic din imaginarul bogat al europenilor despre harem nu se regăseşte.

Încet, încet însă îţi dai seama de o istorie şi o poveste cu mult mai complexă, iar în locul femeilor goale şi plinuţe descoperi o întreagă încrengătură de relaţiii sociale.

Uşa de intrare în Harem

Acest cuvânt, care în arabă înseamnă loc interzis, a ajuns să fie sinonim cu tot felul de imagini care fluctuează de la un paradis al păcerilor carnale, la o închisoare a femeilor ajunse pe mâna otomanilor sau a arabilor.  Ce este adevărat şi ce nu din poveştile fanteziste ţesute în jurul acestei instituţii, dar şi parte a locuinţelor musulmane, rămâne de văzut.

Despre această instituţie s-au păstrat puţine lucruri şi detalii. Multe din reprezentările pictorilor din diverse epoci sunt doar legende fanteziste În primul rând haremul este exclusiv o instituţie musulmană. Totuşi căsătorii multiple şi apartamente rezervate soţiilor, concubinelor şi sclavelor se întâlnesc şi la alţi lideri din Asia şi nu numai. Un exemplu celebru este împăratul chinez care avea o mai multe soţii de diferite ranguri, dar şi concubine. Acestora le erau rezervate apartamente specifice în Palatul Interzis.

Revenind totuşi la Suleyman Magnificul şi la epoca sa, atât serialul turcesc, cât şi istoricii vorbesc despre influenţa pe care o sclavă ruteană, fiica unui preot, pe nume Roxelana, ajunge să o manifeste asupra unuia dintre cei mai puternici oameni ai secolului al XVI-lea. Ea va deveni Hurrem Sultan, soţie oficială şi va fi favorizată împreună cu copii ei, în defavoarea celorlalţi. Mai mult chiar dragostea lui Suleyman pentru aceasta va face ca acesta să ia multe decizii, inclusiv de strategie politică şi diplomatică, influenţat sau împreună cu ea. Lucrurile acestea sunt oarecum excepţionale într-o oarecare măsură, pentru că nu vorbim de o căsătorie monogamă şi pe de altă parte deschid în istoria imperială otomană o perioadă în care haremul capătă o influenţă extrem de mare.

Haremul în conştiinţa colectivă, folosit ca instrument de propagandă

Haremul este în prezent asul din mâneca feministelor când aduc, inevitabil, vorba despre mult trâmbiţata exploatare a femeilor de către bărbaţi. Pe de altă parte antropologii şi etologii fac trimiteri la harem pentru a sublinia natura poligamă a speciei Homo Sapiens, în timp ce curentele antiislamice, aflate la mare modă îl situează în avarganda cruciadei lor mediatice.

Într-o astfel de situaţie ne întrebam pe bună dreptate unde este adevărul? Şi mai ales cine sunt vinovaţii? Sau totul este un joc absurd şi neînţeles azi în care situaţiile istorice, frământările sociale şi însăşi natura interioară a oamenilor sunt actorii principali care au creat şi menţinut acesta adevarată instituţie?

Căsătoriile multiple sunt încă o practică destul de întâlnită azi. Interesant este că ele se fac  în ambele sensuri. În vreme ce noi cunoaştem mai mult forma poligină , sub forma haremurilor de musulamane, africane sau a ce din antichitate de la egipteni, persani sau chinezi, toate acestea compuse din femei, trebuie spus că în mai multe regiuni din Tibetul de azi se practică căsătoriile poliandre, în care o femeie se căsătoreşte cu toţi fraţii soţului ei.

Roxelana, soţia lui Suleyman I Magnificul

Sistemul de robi sau tributul de sânge

Lăsând deoparte confuziile din care mulţi au dezvoltat teorii şi materiale de propagadă, printre care acelea că haremul era închisoarea femeilor, locul unde se făceau tot felul de orgii sexuale sau dimpotrivă că numărului prea mare de cadâne, făcea ca unele dintre ele îmbătrâneau şi mureau virgine pentru că sultanul nu avea timp de ele, sau uitându-le numele şi înfăţişarea, haremul otoman avea o serie de reguli stricte şi clare.

El făcea parte integrantă din sistemul de robi (kul) pe care se baza întreaga societate otomană, nu doar cea a Palatului Imperial. Palatul Sultanilor era centru guvernării statutlui otoman. Guvernatorii, comandanţii militari şi toţi cei care exercitau autoritatea imperială veneau în Palat şi erau servitorii – robii sultanului. Aceştia trebuiau să datoreze tot sultanului şi să îl urmeze orbeşte. În palat ei primeau o educaţie specială , după care erau numiţi în diverse funcţii de stat.

Robii datorau totul sultanului şi de aceea legăturile cu familia creştină sau de o altă religie decât cea islamică erau retezate încă de la recrutarea în devşirme. Copii erau recrutaţi la vârste fragede pentru a deveni robi ai sultanului 3-7 ani, doar de la familiile creştine sau de o altă religie decât cea musulmană din toate regiunile care aparţineau exclusiv Imperiului. Ţările Române, care erau plătitoare de tribut şi vasale nu aveau acest tribut de sânge aşa cum se insinuează în filmul lui Sergiu Nicolaescu, Mihai Viteazul. În plus dreptul de viaţă şi de moarte asupra robilor îl avea doar sultanul, nimeni altcineva.

Până la Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolelui, alegerea vizirilor se făcea dintre musulmanii nativi, în particular ulema-le. După ce acesta a ales un mare vizir dintr-o veche familie de birocraţi, la moartea acestuia, yenicerii instigaţi de paşalele provenite dintre robi l-au ucis într-un mod brutal şi au impus regula ca marelel vizir să vină doar dintre oamenii cu status de robi. Trebuie spus că robi nu puteau fi copii ai musulamnilor. Motivul era acela că în cazul în care copii vor ajunge în diverse funcţii îşi vor sprijini familia mai mult decât pe sultan. Ne vom opri aici cu prezentarea sistemului de robi pentru că el reprezintă un subiect aparte care impune o tratarea atentă şi detaliată tocmai pentru a înţelege că aceşti robi erau atent pregătiţi, iar mentalitatea otomană despre sclavi şi robi nu este asemănătoare cu cea general vehiculată. Fiecare dintre aceşti indivizi aveau propria lor şansă să devină o personalitate pe criterii de merit.

Spre exemplu la 1475 erau 400 de femei sclave în Palatul de la Topkapi. Toate aceste fete treceau printr-un proces de educaţie şi intruire. Când ajungeau la palat toate erau novice – acemî-i. Sub supravegherea kahya kadin-ei – femeia supraintendent ele erau formate ca femei rafinate. Învătau principiile islamului dar în acelaşi timp şi alte îndemânări: broderia, cusutul, dansul, cântatul, folosirea instrumentelor muzicale, teatrul de marionete, nararea etc. Ca fiecărui paj în parte căruia i se încurajau aptitudinile, femeile din harem erau încurajate să se dezvolte fiecare în direcţiile în care le arătau talentul lor. În timp novicele dobândeau diferite ranguri: câriye, şagird, gedikli şi usta. Din ultima categorie erau alese femeile care ajungeau efectiv în patul sultanului. Acestea se numeau haseki – favorite. Dintre ele erau alese cele patru soţii (patru este cifra pe care este considerată canonică de legea islamică). Acestea deveneau kadin –cadâne. Totuşi dacă o favorită năştea un copil de sex masculin devenea baş-kadin şi se bucura de o întâietate între celelalte femei, primind chiar un apartament separat pentru ea şi copii săi.

Un statut special aveau soţiile canonice luate de sultani dintre fiicele diversilor conducători străini. Ele ajungeau direct în vârful ierahiei, dar sultanul putea să aibă o altă favorită. Cea care stăpânea efectiv haremul era mama sultanului în funcţie – valide sultan. Ele puteau fi de multe ori dintre favorite şi nu dintre soţiile recunoscute de şeriat, legea islamică. În aceste condiţii chiar a exista o perioadă în care căsătoriile canonice chiar nu au fost încurajate, iar influenţa valide-sultan-elor a crescut  foarte mult 1574-1687. Eunucul negru se afla în aceeaşi subordonare faţă de valide-sultan, precum eunucul alb faţă de sultan.  După moartea mamei sultanului, prima kadână devenea conducătoarea haremului.

Femeilor nu le era îngăduit să îl întâlnească oricum pe sultan. Ele trebuiau să se ascundă când îi auzeau papucii de casă ai acestuia ţinutuiţi în cuie de argint. Nu era permis ca sultanul să se îndrăgostească de vreo novice. Personalul haremului ca şi pajii primeau un stipendiu zilnic şi o înzestrare cu haine, fiecare având o uniformă specială. Ideea că 400 sau mai multe femei stăteau timp de zeci de ani la dispoziţia unui sultan este greşită pentru că multe fete deveneau soţii ale pajilor atunci când aceştia părăseau Palatul pentru servicii în afara acestuia. Recrutarea şi ieşirea din serviciul direct al sultanului era un proces continuu.

Există mărturii că moda pentru femeile din harem era puţin diferită decât cea pe care o avem azi. Ideea că omul frumoas trebuia să fie în primul rând gras, vine tot din această zonă a haremului.

Despre eunuci şi paza haremului

Paza haremului era asigurată de eunuci, şeful celor care păzeau haremul sultanului fiind cel negru. Ideea aceasta ca nişte bărbaţi, care totuşi nu puteau râvni la soţiile liderului, să le păzească este dustul de veche şi întâlnită din anticul Sumer . Termenul de eunuc provine din greaca veche şi semnifică “păzitorul dormitorului”, însă după cum am văzut meseria era mult mai veche. Originea eunucilor în cadrul haremurilor nu vine de la musulmani, ci din Imperiul Bizantin, pe care aceştia l-au cucerit bucată cu bucată. În cadrul curţii imperiale a Bizanţului activau mulţi astfel de eunuci angajati în funcţii administrative şi comerciale.

Eunuc negru

Chiar împăratul Constantin, cel care a adoptat creştinismul drept religia oficială în Imperiul Roman, era înconjurat de eunuci plasaţi în posturi şi funcţii înalte la curtea sa. După ce cuceritorii musulmani de origine arabă au cotropit provinciile din est ale bizantinilor şi au intrat în contact cu eunucii, aceştia şi-au trăit perioada de aur în cadrul haremurilor arabilor şi ulterior ale turcilor.

Istoria omenirii cunoaşte mai multe tipuri de castrare. Acolo unde castrarea nu era folosită drept o pedeapsă sau o mutilare a duşmanilor în timpul bătăliilor şi dupa acestea, ea apărea sub două forme. Prima avea ca scop tăiarea testiculelor şi era cel mai comun procedeu folosit pentru eunucii din Roma, Persia şi Arabia. Cealaltă formă, denumită “marele sigiliu sacru”, era adesea folosită de secte cu motivaţie religioasă sau drept pedeapsă pentru viol. În acesta variantă atât testicuele, cât si penisul erau retezate. De-a lungul timpului, lipsiţi de propria sexualitate, eunucii şi-au găsit refugiul în intrigi, politică, speculă, administraţie, ajungând uneori să fie cei care conduceau Imperiul Otoman şi nu numai din umbră, alături de sultane (mamele sau soţiile liderilor), primele femei din ierarhia feminină a haremului.