Anul acesta, în care toată lumea a fost lovită de o pandemie puternică, românii se întorc cu nostalgie spre trecut. Cântecele lăutărești se ascultă din ce în ce mai des în casele celor pentru care nu exista petrecere fără Gabi Luncă sau Romica Puceanu. Melodia Grea e boala de plămâni, cântecul Romicăi Puceanu se potrivește perfect situației actuale în care ne-a aruncat în izolare pandemia de coronavirus.
Supranumită Regina Muzicii lăutărești sau Ella Fitzgerald a României, Romica Puceanu a fost fiica marelui țambalist Costică Puceanu care cânta la Hanul lui Manuc. Aproape că nu e român care să nu știe să fredoneze „Şaraiman’, „Florăresele’, „Aş munci la plug şi coasă’, „Anii mei şi tinereţea’, ori „Ia mai dă o damigeană’.
Romica Puceanu a avut un destin greu încercat… S-a prăpădit brusc și nedrept într-un accident rutier a cărui singură victimă a fost – cu o zi înainte de a pleca să concerteze la Paris – și, până în ultima ei clipă a dăruit lumii, cu iubire, o muzică ce se pregătește pentru eternitate.
Grea e boala de plămâni
Și-am auzit din bătrâni, Doamne, că e grea boala de plămâni/C-asta e cea mai grea boală/ Doamne n-are leac nici buruiană/Toată lumea stă pe-afară/ Doamne că se ferește de boală/Doamne, numai mama stă cu mine/Se roagă să mă fac bine/Se roagă la Dumnezeu, să mă fac bine și bine/C-au trecut asni de când zac/Doamne și bine nu mă mai fac…/C-au trecut ani de când zac, măăi/Doamne și bine nu mă mai fac/Doctore, iubite frate/Îți dau bani și-ți dau de toate/Îți dau bani și-ți dau de toate/ Numai să mă scapi de moarte/Ce să fac cu banii tăi?/Măi taică n-am ce face cu ai mei…/Pleacă acuma du-te acasă/ Că e boală periculoasă/Că pe-aicia prin spitale mori și fără lumânare…
Scurtă poveste a unei adevărate artiste
În timpul regimului comunist, partidul a pus batista pe ţambal când a venit vorba de promovarea cântecelor bătrâneşti de petrecere. Chiar şi aşa, Romica Puceanu a rupt toate barierele: supranumită regina muzicii lăutăreşti, artista şi-a făcut un renume şi în ţară, dar şi peste hotare – din SUA până-n Japonia.
„Ceea ce cânt eu nu-i o pătură de muzică ţigănească. Pătura mea de muzică e boierească, muzică de pahar lăutărească“, spunea Romica Puceanu într-un interviu din 1992, răspunzând astfel interlocutoarei care chestiona problema urmaşilor. Nu mai era nimeni ca Romica Puceanu. Doar ea ştia să cânte folclorul ţigănesc – autentic, curat, cules de la bătrâni – fără măşti de scenă. Ştia jalea şi ştia dorul. Ştia jocul şi ştia dulcele-amărui al unui şpriţ.
În anii ’70, când s-a ridicat din mahala pe scenele marilor restaurante bucureştene, a fost numită regina muzicii lăutăreşti – în unanimitate, fără contestaţii.
„Asta dădea bine pentru valoarea ei“
În anii de glorie ai muzicii lăutăreşti, Romica Puceanu era una dintre marile vedete ale localurilor de petrecere din Bucureşti. Toate se luptau s-o aducă să cânte, nu mai conteneau invitaţiile. Şi-a fost peste tot Romica: la Salonul Spaniol al Restaurantului Caraiman, la Capitol, la Continental, la Monte Carlo din Cişmigiu, la Intercontinental şi la Hotel Flora. În tot Bucureştiul s-au auzit „Şaraiman“, „Ileană, Ileană“, „Anii mei şi tinereţea“ şi „Eu de când te-am cunoscut“. Intra pe scenă mereu elegantă, cu rochii somptuoase şi cu coafuri bine puse la punct, vorbea cu umor şi cânta dumnezeieşte. „Publicul se manifesta în restaurant exact ca la un spectacol. Când intra Romica Puceanu erau atenţi, nici nu mai mâncau. Era o onoare pentru ei – mai ales dacă venea la masă la ei să le cânte“, povesteşte acordeonistul Viorel Fundament, într-un reportaj realizat de „Kestiuni rome“.
Romica Puceanu n-a cântat numai prin cârciumi şi la chermeze, a fost o bună perioadă şi solistă pe scena Teatrului de revistă „Constantin Tănase“. A făcut spectacole alături de Stela Popescu, Alexandru Arşinel şi Nicu Constantin, care-i deveniseră şi prieteni apropiaţi. „Făceam parte din acelaşi grup de şuşanişti, cum se spunea pe atunci. Eram cu Stela, cu Romica, uneori cu Amza, cu Tapalagă (n.r. – Ştefan), cu Dan Spătaru“, povesteşte Alexandru Arşinel. După spectacole, mergea cu toţi actorii de la Tănase la restaurantele unde se adunau lăutarii autentici ai Bucureştiului şi petreceau până dimineaţa.
La începutul carierei, a cântat cu taraful Fraţilor Gore, însă din anii ’70 a început colaborarea cu violonistul Florea Cioacă şi cu acordeonistul Andrei Mihalache, precum şi cu taraful violonistului Ion Albeşteanu. Viorel Fundament povesteşte că cel mai important om din taraf, pentru Romica Puceanu, era acordeonistul. Îi alegea cu rigurozitate: pe lângă talentul indiscutabil, instrumentistul trebuia să-i ştie programul şi să se creeze o legătură pe scenă între ei. Tot el adaugă că Romica Puceanu era o femeie demnă şi-şi respecta meseria şi statutul. „Nu-i plăcea să faci prea multe glume sau să te tragi, aşa, de şireturi cu ea. Dar asta dădea bine pentru valoarea ei“.
Ce este cert în biografia Romicăi: a crescut şi-a mers la şcoală în Mahalaua Cărămidarilor din Bucureşti – cartier vechi, în care-a copilărit o vreme şi Nicolae Grigorescu, în care s-a născut şi Maria Tănase, dar care-a fost demolat la ordinul lui Ceauşescu în anii ’70, pentru a face loc cartierului Tineretului. În 1934, la vârsta de 7 ani, Romica a început să cânte alături de tatăl său. Apoi, când avea 14 ani, s-a alăturat verişorilor Aurel şi Victor Gore, celebrii fraţi din Teiş, care erau cam de aceeaşi vârstă cu ea. La început, taraful tinerilor lăutari interpreta cântece de pahar la Hanul Galben din Târgovişte, însă, mai târziu s-au mutat în Bucureşti. Au cucerit toate marile restaurante din Capitală. Tot împreună, în 1964, au înregistrat primul lor disc, la Electrecord. De aici încolo viața ei a fost în lumina reflectoarelor până la moartea tragică din 24 octombrie 1996, cu excepția ultimilor 4 ani, când a suferit numeoase intervenții chirurgicale la ochi și stomac.
În ultimii ani de viaţă, Romica Puceanu s-a retras de pe marea scenă. Obişnuia, însă, să accepte invitaţiile de a cânta la nunţi şi petreceri private, care îi asigurau traiul. Sfârşitul a venit brusc şi violent. „19 octombrie ’96. Plecam la Constanţa, la un eveniment, o nuntă foarte mare, de nişte oameni extraordinari. Ne-a trimis microbuzul ei, un Mercedes cu 16-17 locuri. Ea mi-a spus: «Faci o formaţie». Şi formaţia care era? Contrabas şi ţambal, şi eu cu acordeonul, şi ea. Atât. Pe drumul către Slobozia (n.r. – între localităţile Dor Mărunt şi Dragoş Vodă), pur şi simplu, era şoseaua foarte liberă, când ne-am pomenit cu un BMW depăşind o căruţă, neavând viziunea normală sau să ia distanţa normală, cum se spune, ne-am ciocnit frontal cu BMW, pe care-l conducea un grec. Şoferul nostru, ce să facă?, a tras cât a putut dreapta şi microbuzul s-a dus în şanţ. Impactul fiind foarte mare, zdruncinătura foarte mare, Romica Puceanu stătea pe partea dreaptă, scaunul doi. De acolo, sărăcuţa, a ajuns… era capul ei la picioarele şoferului. Ea a fost cel mai rău accidentată – şi copilul şoferului. Avea un copil de 6 ani în spate. Şi şoferul, la genunchi, nu ştiu cum a intrat… Ea ţipa la mine: «Viorele, mamă, ia-mă de aici». Am deschis uşile maşinii, au oprit maşini foarte multe şi ne-au ajutat câţiva oameni ca s-o luăm. La spital am ajuns, se întunecase afară. «Viorele, să nu mă laşi aici». Am stat puţin cu dânsa acolo la spital şi duminică dimineaţă am auzit că a ajuns la Spitalul de Urgenţă Floreasca“, povesteşte Viorel Fundament pentru „Kestiuni rome“.
În ciuda eforturilor medicilor de-a o stabiliza, artista nu a supravieţuit accidentului. A murit pe 24 octombrie 1996, cu o zi înainte de a pleca la Paris, unde îşi planificase să concerteze în acea toamnă. A doua zi, ziarele anunţau decesul marii artiste: „Potrivit raportului medicilor, interpreta suferea de mai multă vreme de un cancer generalizat. Contuziile şi fracturile suferite ca urmare a accidentului, petrecut în apropiere de comuna Dor Mărunt, i-au grăbit sfârşitul. Cu toate eforturile medicilor, care apreciau luni că pacienta se află în afara oricărui pericol, organismul acesteia a cedat, măcinat de boală, nu a mai rezistat. Prin trecerea în nefiinţă a celebrei cântăreţe, muzica lăutărească pierde una din vocile sale de primă mărime“.