În istoria țărilor române, perioada dominației otomane a lăsat o amprentă profundă asupra evoluției politice, sociale și culturale a țării. Un aspect crucial al acestei perioade este relația complexă dintre turci și domnitorii români. Deși existau frecvent tensiuni și conflicte între cele două părți, turcii puneau în funcție și înlăturau domnitori români după propriile lor interese. Pentru a înțelege acest fenomen, este esențial să analizăm motivațiile și dinamica relațiilor dintre cele două entități.
Domnitorii români și turcii
O primă explicație a politicii otomane referitoare la numirea domnitorilor români se regăsește în conceptul de „pax otomană”. Imperiul Otoman urmărea menținerea unei stări de stabilitate și control în teritoriile sale, inclusiv în Principatele Române. Pentru a asigura loialitatea și supunerea domnilor locali, turcii alegeau uneori să instaleze în funcție lideri politici pe care îi considerau mai predictibili sau mai ușor de controlat. Această abordare a fost utilizată în special în perioadele în care existau conflicte interne în Țările Românești sau amenințări din partea altor puteri.
În plus, relația dintre turci și domnitorii români era adesea una de interdependență. Domnitorii români căutau sprijinul și protecția Imperiului Otoman pentru a-și menține poziția în fața rivalilor interni sau a altor puteri vecine. În schimb, turcii ofereau acest sprijin în schimbul unei loialități constante și a unei supuneri față de interesele otomane. Acest aranjament a creat o dinamică complexă în care domnitorii români se aflau adesea sub influența și controlul otomanilor, chiar dacă aceasta nu era întotdeauna în avantajul lor pe termen lung.
De asemenea, turcii aveau capacitatea de a influența și manipula politica internă a Principatelor Române prin intermediul unor mijloace precum intervenția militară directă, sancțiunile economice sau susținerea unor pretendenți rivali la tron. Aceste tactici le-au permis să-și mențină un nivel semnificativ de control asupra domnitorilor români și asupra politicilor adoptate în teritoriile lor.
Un alt factor important de luat în considerare în înțelegerea relației dintre turci și domnitorii români este contextul geopolitic al vremii. Într-o Europă caracterizată de rivalități între mari puteri și de conflicte constante, Principatele Române erau adesea pioni în jocul de șah al marilor imperii. Imperiul Otoman folosea uneori domnitorii români ca pe un instrument pentru a-și consolida poziția în raport cu alte puteri europene sau pentru a-și proteja interesele în regiune.
Românii care au închinat țara otomanilor
În ceea ce privește cei care au închinat țara otomanilor, aceștia erau adesea figuri politice locale sau lideri care căutau să-și asigure propria putere și securitate în fața conflictelor interne sau externe. Motivațiile lor puteau fi diverse, incluzând promisiuni de putere, titluri sau beneficii materiale din partea turcilor. De asemenea, uneori domnitorii români erau închiși sau eliminați de turci din motive de instabilitate sau neloialitate față de interesele otomane.
”Degeaba încearcă, în atâtea rânduri, eroul Moldovei să facă din domnul ţării vecine, aşezat de el, un aliat şi un luptător pentru cauza creştinilor; îndată ce armatele care îl aduseseră pe tron se îndepărtau, voievodul din Bucureşti, indiferent care: Basarab aiotă, Ţepeluş sau Vlad Călugărul, trecea de partea turcilor numai ca să-şi prelungească o stăpânire fără strălucire şi fără glorie”, arată Constantin C. Giurescu în ”Istoria Românilor”, volumul II.
Contrar interpretărilor promovate de istoriografia comunistă, majoritatea voievozilor români nu au adoptat o poziție de rezistență împotriva dominației otomane. Mai degrabă, mulți dintre ei au căutat să stabilească relații de prietenie cu turcii și au înclinat spre închinarea țării lor otomanilor în schimbul tronului, a bogăției și a gloriei temporare. Această tendință este susținută și de C. Giurăscu, care subliniază comportamentul trădător al unor domnitori români, care și-au abandonat în repetate rânduri aliații creștini în favoarea Imperiului Otoman, în special după succesiunea lui Vlad Țepeș.
Mircea cel Bătrân, cunoscut pentru victoria sa de la Rovine și pentru capacitatea de a ține sub control avansul otoman în regiunea Dunării, a avut parte de o moarte în 1418, lăsând tronul Ţării Românești nepotului său, Mihail I Basarab. Acesta din urmă a încercat să continue politica bunicului său, dar a fost prins într-un context în care puterea micului principat valah era în declin. Într-un paradox, după ce Mircea a ținut armatele turcești la granița sa și a consolidat statul românesc, fiul său și succesorii acestuia au apelat la ajutorul otomanilor, dându-le astfel posibilitatea să intervină în politica internă și să impună domnitori după bunul plac.
Primul domnitor care a apelat deschis la sprijinul turcilor pentru a-și asigura tronul a fost Dan al II-lea, nepotul lui Mircea cel Bătrân. În căutarea gloriei și puterii personale, el și-a închinat țara otomanilor, ajutându-i să înfrângă pe rivalul său, Mihail I. Totuși, alianța cu turcii s-a dovedit a fi de scurtă durată și nefericită, Dan al II-lea pierzând susținerea otomanilor și fiind alungat de pe tron.
Acest model de colaborare și trădare a continuat cu alți domnitori, precum Radu cel Chel, fiul lui Mircea cel Bătrân, care a chemat turcii pentru a-și consolida domnia, dar a fost în cele din urmă înfrânt și exilat. Vlad Dracul, tatăl lui Vlad Țepeș, a fost și el nevoit să se supună turcilor pentru a-și menține tronul, renunțând la alianțele cu Sfântul Imperiu Roman de Neam Germanic și Regatul Ungariei.
Aceste exemple ilustrează un tipar comun în comportamentul multor domnitori români din Evul Mediu, care au preferat să se subordoneze intereselor otomane în detrimentul independenței și securității țării lor. Astfel, în loc să ofere rezistență și să lupte pentru autonomie, mulți domnitori au căutat să-și asigure puterea și privilegiile personale prin colaborarea cu Imperiul Otoman.
În concluzie, relația dintre turci și domnitorii români în perioada dominației otomane a fost una complexă, caracterizată de interdependență, control și manipulare reciprocă. Deși existau tensiuni și conflicte între cele două părți, politica otomană față de domnitorii români era determinată în mare măsură de interesele strategice și geopolitice ale Imperiului Otoman în regiune. Cei care au închinat țara otomanilor au avut diverse motivații, dar în general au acționat în conformitate cu propriile lor interese politice și personale.