De ce în Alpii italieni stațiunile arată altfel decât cele de la noi?

Un sejur la schi în Italia e ceva mai scump ca în România, dar cazarea și aspectul stațiunilor diferă enorm. Italienii din zonele montane din Dolomiți, așa cum sunt numiți Alpii Calcaroși din Sud, impun de zeci de ani reguli stricte pentru construcții.

În multe stațiuni nu mai sunt permise clădiri noi, tot patrimoniul arhitectural existent se conservă, iar restaurările se fac după norme impuse de un consiliu de la Veneția. E drept că și cazarea într-un apartament din vilele bine păstrate poate trece lejer de o mie de euro pe noapte.

Pentru turiștii care coboară după-amiaza de pe pârtii în stațiunile din munții Dolomiți, peisajul e unul atrăgător, în care totul e unitar, de la culoarea cladirilor la architectură. Urbanismul local pune accent pe cuvântul AERISIT, iar construcțiile nu sunt înghesuite. Foarte rar apar imobile noi, spre periferie, iar cele vechi sunt puse în valoare. Orice restaurare se face după reguli stricte, impuse de zeci de ani. Zona se află în patrimoniul UNESCO.

Aceste zone au o lungă istorie de prosperitate – până după Primul Război Mondial, nordul montan al Italiei a făcut parte din imperiul habsburgic. Iar satele și comunele de aici au rang de stațiune, încă din acele vremuri. Toate imobilele, fie că sunt hoteluri sau case private, se încadrează în același stil architectonic, iar localnicii au înțeles că edificiile trebuie conservate și păstrate, pentru că le aduc și profit.

Casele vechi, de peste 100 de ani, sunt conservate păstrând fațada și tot lemnul de la interior. Nu este permis să modifice nici regimul de înălțime, nici să adauge balcoane. Accentele mici, de modernitate, sunt doar la interior. O astfel de casă, în care și tăblia de la patul matrimonial are conturul crestelor din zonă, dar și multe imobile din stațiuni, pot fi închiriate la 800 sau chiar o mie de euro pe noapte.

Primarul din Cortina dAampezzo afirmă că turismul din Dolomiți e protejat la nivel international și national, nu doar local, și autoritățile din stațiuni merg pe principiul că mai puțin, aduce mai mult. Și turiști și profit și calitate a vieții.

Nicăieri nu sunt permise construcții noi, pe lângă pârtii, deși ar fi suficiente terenuri și interes imobiliar există, cu de pildă se întâmplă în stațiunile de pe valea Prahovei. Edilii au considerat că hotelurile și pensiunile existente sunt îndeajuns, iar când e excedent de turiși, sunt direcționați către locuințele private. Pentru că dincolo de regulamentele și restricțiile urbanistice, în Dolomiți, toate gazdele s-au asociat.

Există asociația celor cu telescaunele, apoi cea a hotelierilor, dar și a celor cu locuințe și pensiuni.

Prețurile unor vile în această zonă pot ajunge și la 20 de milioane de euro, dar și apartamente în vile, la 3 sau 5 milioane. Nici nu contează dacă sunt în centru sau la periferia stațiunii, prețul e dat de întreaga zonă.

Și în timp ce la italieni primează coerența arhitecturală și urbanistică, la noi e haos în domeniul imobiliar din stațiuni. După Revoluție au răsărit clădirile ca ciupercile, pe lângă unitățile de cazare din comunism, și fiecare a construit cum a vrut, cât a vrut, și în ce culori și forme a dorit. Nimeni n-a impus reguli specifice unei stațiuni. Domeniul Straja, de exemplu, a prins viață pe locul unor foste stâne, pe suprafețe de pe raza orașului Lupeni. N-a existat nicio restricție, și pensiunile au ajuns până în buza pârtiei, ba chiar unele încurcă traseul schiorilor. Abia de curând, primarul are un proiect prin care autoritatea locală pune la dispoziție alte terenuri, pentru construcții noi, la mare distanță, ca să nu mai existe presiune pe o stațiune deja sufocată.

E drept că prețul de vânzare la locuințele din stațiunile noastre nu ajunge nici la jumătatea celor din Italia, nici măcar în Poiana Brașov. Dar nici peisajul de la fereastră nu e același. Oricum și stațiunile de la noi sunt pline de turiști, mai ales în sezonul de schi.