Procesul urbanizării și al sistematizării urbane în România postbelică a urmărit inițial rezolvarea crizei de locuințe cauzată de industrializarea forțată. Dacă în 1948, doar 23, 4% din populația țării locuia în orașe, în 1990 proporția se inversează, 54,3 % din populație locuind în mediul urban iar 45,79% în mediul rural.

În cazul capitalei, acomodarea populației venite din satele din extravilanul Bucureștiului, drept forță de muncă pentru noile fabrici și uzine, a necesitat construirea unor ample cartiere muncitorești. Proiectarea lor a început în anul 1958 iar construcția propriu-zisă în anul 1961. Până în deceniul al șaptelea, procesul a cuprins mai ales marginea orașului, zonele Bucureștii Noi, Vatra Luminoasă, Titan, Drumul Taberei, Berceni, Militari, Ghencea, Giulești și Balta Albă. Discursul oficial justifica centralizarea locuirii, omogenizarea condițiilor de locuit prin ridicarea nivelului de trai al tuturor locuitorilor și înlocuirea „periferiei nevoiașilor, a sărăcimii, cuibul de boli”. „Omul nou” nu putea trăi decât în „luminoase cartiere de locuințe”, împărțind spațiul cu alți membri ai „brigadei de producție”, scrie Casa Filipescu Cesianu, pe pagina de Facebook a muzeului.

Începând cu anii ’70 are loc o standardizare a construcției de locuințe, conform unui set de norme tehnice, iar modificările legislative (Legea 58 din 29 octombrie 1974 privind „Sistematizarea teritoriilor și localităților urbane și rurale” și desființarea Direcției patrimoniului cultural național în 25 noiembrie 1977) au permis demolarea cartierelor vechi și din interiorul orașului, distrugerea unor monumente de certă valoare istorică, spații ale memoriei colective. Înlocuirea construcțiilor tradiționale cu cele de blocuri însemna pentru noul regim politic „victoria inteligenței umane asupra lucrurilor moarte”.

În presa vremii apar informații cosmetizate despre noile cartiere. Cartierul Pantelimon se compunea din „adevărate orășele”, o „pădure de blocuri simetrice, cu dantele fragile de omăt la balcoane” dispuse „de-a lungul impunătoarei magistrale”. Colentina era „un orășel modern, sculptat pe umerii tineri și viguroși ai Bucureștiului, cu fața spre portalul estic, care duce, pe magistrala soarelui, spre țărmurile litoralului românesc”. Iar la ridicarea cartierului Titan, cel mai mare dintre noile cartiere de locuințe, se investiseră „peste 81 de milioane de ore de muncă” pentru a satisface „nevoile imperioase ale prezentului, ca fragment al luptei noastre pentru frântura de eternitate.”

„După ’80 orașul era un șantier. Nu putea să fie curat pentru că peste noapte dispăreau străzi întregi, sau poate chiar un cartier. Nici nu putea să fie curat în ritmul în care se construia.”

Spațiul de locuit standardizat, înghesuit, în care se făcea « depozitatea » forței de muncă pe timp de noapte a conturat un nou stil de viață, cu o serie de probleme asociate: alienarea populației, neimplicare socială sau delicvență. Blocurile se construiau cu economii de material și fără o preocupare reală pentru confortul oamenilor. Noii locatari găseau adesea „apartamente nefinisate, lipsite de cadă, robineți, cu uși sau ferestre strâmbe”. Standardizarea se observă totodată în amenajarea apartamentelor, în spațiul locativ de tip conservă tronau aceleași 3-4 modele de bucătării sau garnituri pentru dormitor și sufragerie. Locatarii nu-și puteau alege cartierul, blocul, apartamentul sau vecinii.

„Blocul comunist semăna foarte bine cu un mixer, având în vedere modul în care a fost utilizat de conducerea de partid și de stat. După aproape treizeci de ani de politică contraelitistă, fiecare bloc este un amestec ciudat de populație provenită din toate categoriile sociale”.

Majoritatea locatarilor erau familii tinere, foarte puţini găzduind şi câte o bunică sau un bunic. Pentru cei veniți din mediul rural, adaptarea la traiul în oraș, la noi condiții de muncă și locuire s-a realizat lent, procesul fiind încetinit de visicitudinile cărora oamenii trebuiau să le facă față. Unele dintre reflexele traiului la țară se transferă la oraș. Se întâmpla frecvent să dai sau să ceri cu împrumut o ceaşcă de ulei, puţin zahăr, etc. Apar noi tipologii urbane, precum „curiosul de bloc” sau „copilul cu cheia la gât”. Apar și conflictele între vecini, rezolvate de comitetul de bloc.

În lipsa unor structuri-catalizator, dezvoltarea organică a comunităţii a avut de suferit. „Chiar dacă prevăzută în proiecte, construcţia de cinematografe, biblioteci, săli de sport şi bazine de înot şi chiar şcoli şi licee era amânată sine die.”

În ultimul deceniu de comunism, traiul în capitală, și nu numai, a fost marcat de raţionalizarea alimentelor de bază, a combustibilului şi a energiei termice. Lipsa de căldură sau lipsa de electricitate se reflectă în mărturii orale despre lampa cu gaz mereu pregătită, condensul din dormitor sau „valorificarea” aragazului.

„Aragazul era o sculă esențială în iernile friguroase și fără agent termic. Gazele fâsâiau măcar noaptea. În cuptorul aragazului erau așezate cărămizi, sau un strat de nisip, pentru a păstra și răspândi căldura mai bine. Cuptorul stătea aprins tot timpul, cu ușile deschise la bucătărie și spre camere. Când temperatura scădea dramatic, ușa de la bucătărie se închidea și toată familia se aduna la cuptor. Alții foloseau alte instalații, tot pe aragaz, câte o tablă groasă pusă pe flacără, […], un ghiveci de lut pentru flori, răsturnat deasupra flăcării, cuptorul de la aragaz cu cărămizi pe fund și ușa deschisă, ceaunul de fontă așezat cu gura în jos peste flacără. Mulți aveau încălzitoare electrice de toate tipurile, pentru când mergea curentul.”

Dificultățile zilnice dezvoltaseră o adevărată rețea de solidaritate între locatarii aceluiași imobil. În spațiul dintre blocuri s-au construit garaje, s-au făcut grădini de zarzavat și de flori, s-au întins sârme pentru uscat rufele, bătător pentru covoare și măsuță cu băncuțe în jur, pe care să stea pensionarii.

Construirea pe verticală a orașului și tipul de arhitectură funcționalistă a forțat omul spre un profil ideal, „plasat în afara contextului cultural și istoric, rupt de tradiție, fără nevoi psihologice și culturale”, o încercare de omogenizare cu repercusiuni pe care le simțim și astăzi.

Autor: Alexandra Rusu / Casa Filipescu Cesianu

Bibliografie:

1. Cristian Culiciu, Urbanizare și sistematizare urbană în România comunistă. Aspecte propagandistice/ Urbanism and Urban Systematization in Communist Romania. Propagandistic aspects, în Revista Philohistoriss, Nr. 3, UBB, Cluj-Napoca, 2016.
2. Dinu C. Giurescu, Distrugerea trecutului Romaniei, Museion, Bucuresti, 1994.
3. Gheorghe Leahu, Bucureştiul dispărut, Arta Grafică S.A., Bucureşti, 1995.
4. Oana-Luiza Mihai, Urbanizarea artficială a ruralului în cadrul proceselor de globalizare și expansiune urbană-Metamorfoza mentalităților și nevoilor umane în dinamica și zonele de extindere a Municipiului București, în Revista de Antropologie Urbană, Anul V (2017) Nr. 10, 14-28, Oscar Print, București, 2017.
5. Muzeul Țăranului Român, Anii `80 și Bucureștenii, LXXX, Mărturii orale, Paideia, București, 2003.
6. Problematica locuirii colective în cartierele dormitor (accesat, 21.05.2022)

Foto sus: Nicolae și Elena Ceauşescu vizitează apartamente din blocurile cartierului Colentina (© „Fototeca online a comunismului românesc”, cota: 359/1976)