Pedeapsa cu moarte în România a fost abolită în vremea lui Alexandru Ioan Cuza. Singurii care mai puteau fi executați erau dezertorii. Totuși în vremea lui Carol al II-lea și a generalului Antonescu aceasta a fost reintrodusă prin decrete speciale. Regimul comunist instaurat în 1945 la Bucureşti a încercat să abolească toate formele de rezistenţă anticomunistă, modificând astfel legile penale şi reinstituind pedeapsa capitală.
Pedeapsa cu moartea a fost reintrodusă în legislaţia penală din România printr-o serie de legi şi decrete, cele mai importante dintre acestea fiind Legea nr. 50 din 21 ianuarie 1945 şi Legea nr. 312 din 24 aprilie 1945.
Modul în care condmanații la moarte erau executați, în perioada comunistă
Exista un întreg ceremonial al execuției, până la momentul executării efective. Astfel, potrivit legilor, condamnatul la moarte era legat de mâini şi de picioare şi ţinut câteva ore într-o cameră întunecată, fără niciun pic de lumină. În momentul în care era scos din respectivul spaţiu, el devenea extrem de bulversat din cauza luminii de afară.
Potrivit aceleiași legislații, executarea celor condamnaţi la pedeapsa capitală se efectua prin împuşcare, de către plutoanele de execuţie. Fiecare pluton era alcătuit din 12 membri, care primeau încărcătoare cu câte 5 cartuşe şi trăgeau foc după foc. „Călăii” semnau declaraţii de confidenţialitate, iar dacă divulgau secrete de serviciu puteau fi arestaţi şi condamnaţi la rândul lor la pedeapsa cu moartea.
În perioada ceauşistă, execuţiile se realizau doar în cadrul închisorilor Jilava şi Rahova.
Executarea condamnatului se facea in 4 etape
Pedeapsa cu moartea era o alternativa a pedepsei privative de libertate pe timp de 25 de ani.
Omorul deosebit de grav prin cruzime asupra a doua sau mai multe persoane, daca criminalul era recidivist, uciderea unei femei gravide, sau delapidarea daca paguba materiala produsa era mare si avea repercusiuni asupra planului de stat sau al unitatii, ori a adus o stanjenire importanta activitatii unitatii sunt doar cateva infractiuni pentru care era prevazuta pedeapsa cu moartea.
De la sentinta pana la executie trebuiau parcursi cativa pasi. Pragmatici, asa cum era si executia propriu-zisa.
PRIMUL PAS. Atunci cand instanta de judecata stabilea ca pedeapsa pentru infractiunea comisa este condamnarea la moarte se intocmea un mandat de executare a pedepsei. Acesta era trimis comandantului penitenciarului care imediat punea in vedere celui condamnat, in prezenta unui procuror, ca are dreptul sa faca cerere de gratiere.
Termenul in care cererea de gratiere putea fi facuta era de cinci zile libere (adica nu se calcula prima zi atunci cand detinutului i se aducea la cunostinta sentinta si nici ultima, cand ar fi trebuit sa aiba loc executia), toata procedura fiind consemnta intr-un proces-verbal.
Dupa ce expira termenul de cinci zile libere, comandantul penitenciarului trebuia sa intocmeasca un alt proces-verbal in care se mentiona daca condamnatul a facut sau nu cerere de gratiere. Procesele-verbale si cererea de gratiere, daca era cazul, erau trimise presedintelui instantei de executare si care, la randul lui, informa imediat Ministerul Justitiei.
Cererea de gratiere trebuia trimisa impreuna cu copiile de pe hotararile pronuntate de-a lungul intregului proces, atat in prima instanta, cat si in recurs, presedintelui instantei de judecata care a dat sentinta.
La randul lui, acesta trimitea toata documentatia, in care preciza printr-o nota daca exista sau nu o cerere sau o propunere de gratiere, prin Ministerul Justitiei, Consiliul de Stat al Republicii Socialiste Romania, organul suprem al puterii de stat cu activitate permanenta, subordonat Marii Adunari Nationale al carei presedinte era prin lege presedintele tarii.
PASUL DOI. Consiliul de Stat putea admite sau respinge cererea de gratiere. In ultimul caz se comunica Ministerului Justitiei care informa imediat presedintele primei instante care a dat sentinta.
Daca hotararea de condamnare ramanea definitiva si mandatul de executare era emis, presedintele instantei dadea dispozitie scrisa de executare a pedepsei, ce era comunicata comandantului penitenciarului, care, la randul lui, din acel moment avea cel mult 48 de ore pentru a duce la indeplinire sentinta.
Presedintele tribunalului in a carui raza teritoriala se afla penitenciarul avea obligatia ca inainte de executie sa identifice condamnatul la moarte, iar daca acesta facuse cerere de gratiere si fusese respinsa, ii comunica rezultatul.
Condamnatul trebuia intrebat daca are o ultima dorinta si, in cazul unui raspuns afirmativ, care este aceasta, urmand dispunerea indeplinirii acesteia daca nu contravenea legii si exista posibilitatea materiala a indeplinirii ei.
Prezenti la locul de executie erau: presedintele tribunalului, procurorul-sef al procuraturii judetene sau militare, in functie de situatie, ori delegatii acestora, comandantul penitenciarului si un medic legist. Presedintele tribunalului putea incuviinta si prezenta altor persoane.
Executarea pedepsei se facea prin impuscare de catre un pluton de executie format din subofiteri, intre orele 8:00-16:00.
PASUL TREI. Condamnatul la moarte era dus la locul de executie legat la ochi, cu catuse la maini. Era legat de stalpul de executie, i se desfaceau catusele si putea cere sa ramana nelegat la ochi. Urma o scurta expunere a faptelor savarsite de condamnat facuta de presedintele tribunalului care, dupa ce termina, dadea dispozitie comandantului penitenciarului sa ordone impuscarea.
Ordinul era executat de catre comandantul plutonului de executie si imediat dupa tragere, medicul legist constata daca cel condamnat a decedat sau nu. In ultimul caz, comandantul plutonului avea obligatia sa desavarseasca actul prin foc de arma.
La sfarsit, medicul legist constata moartea condamnatului si o consemna intr-un act constatator care era anexat la procesul-verbal incheiat cu ocazia executiei. Cadavrul condamnatului ramanea langa stalpul unde a fost impuscat sub paza unei escorte timp de o ora din momentul executiei, urmand a fi inhumat sau transportat la crematoriu pentru incinerare.
PASUL PATRU. Birocratia nu putea ocoli un asemenea “eveniment“. Zeci de note si procese-verbale insoteau actul executiei. Dupa executare, toti oficialii sus-mentionati incheiau un proces-verbal in dublu exemplar in care se detalia modul in care s-a dus la indeplinire executarea hotararii de condamnare.
La acesta se anexa certificatul medico-legal de constatare a decesului condamnatului. Un exemplar se trimitea instantei care l-a condamnat, iar al doilea ramanea la penitenciar.
Decesul se comunica imediat in vederea inregistrarii ofiterului de stare civila de la comitetul executiv al Consiliului Popular al localitatii pe teritoriul careia era penitenciarul prin adresa semnata de comandant si medicul prezent la executie.
Ultimul condamnat la moarte
În epoca Ceauşescu (1965 – 1989) în România au fost condamnaţi la moarte şi executaţi prin împuşcare 104 oameni, intelectuali sau infractori de drept comun. Pentru prima perioada a comunismului, datele cu privire la numărul de persoane executate este neclar. Pușcăriile erau pline de oameni considerați deținuți politici și multe execuții s-au făcut fără prea multe formalități.
În schimb după decretul de eliberare a ultimilor deținuți politici, execuțiile au urma birocrația mai sus aminitită, existând astfel un parcurs clar pentru fiecare condamnat. De notorietate este cazul lui Ion Râmaru sau al lui Gheorghe Ştefănescu, botezat şi „Bachus”, afaceristul inculpat care a vândut milioane de litri de vin considerat contrafăcut. În perioada ceauşistă, execuţiile se realizau doar în cadrul închisorilor Jilava şi Rahova. În documentele de arhivă se păstrează încă informaţii despre temutul „Fort 13” de la Jilava, adică spaţiul special amenajat pentru executarea condamnaţilor la moarte. Spațiul există și în prezent, peretele execuției fiind în partea de est a fortului între zidul exterior și reduit. La Rahova, execuţiile se petreceau într-un poligon subteran, care, după 1990, a fost dezafectat, în momentul în care a început renovarea puşcăriei.
Utimul român care a murit sub ploaia de gloanţe a plutonului de execuţie a fost Ion Pistol, cetăţean condamnat la pedeapsa cu moartea de Tribunalul Judeţean Teleorman, pentru omor deosebit de grav. Execuţia lui s-a desfăşurat pe data de 12 mai 1987. E adevărat că sub auspiciile acelorași legi a fost judecat și condamnat la moarte prin executare și cuplul prezidențial Ceaușescu. Nicolae Ceaușescu a contestat procesul din decembrie 1989 din punct de vedere juridic și nu politic. Sentința de condamnare la moarte a fost pronunțată la ora 14:45 și deși verdictul admitea recurs, a fost pusă în aplicare 5 minute mai târziu (14:50), în curtea garnizoanei din Târgoviște, lângă clădirea corpului de gardă. Unul din avocați motivase că, din moment ce inculpații nu recunosc tribunalul, nu mai există cale de atac a sentinței, așa că decizia trebuia să devină definitivă. În drum spre locul execuției Nicolae Ceaușescu a exclamat „Puteam fi împușcați fără mascarada asta!”.
După căderea regimului comunist, pedeapsa cu moartea a fost abrogată prin Decretul – Lege nr. 6 din 7 ianuarie 1990. Potrivit actualei legi penale din România, intrată în vigoare la 1 februarie 2014, cea mai gravă pedeapsă care i se poate aplica unui inculpat este condamnarea la pedeapsa închisorii pe viaţă.