Bucureştiul este un oraș care a crescut organic, un oraș deschis, primitor și care a cunoscut o permanentă extindere pe orizontală cu toate încercările de oprire a acestei expansiuni. Pentru a exemplifica această mobilitate a limitelor urbane pornim din secolul al XV-lea, când orașul era coagulat în jurul palatului domnesc, pentru ca, nu după mult timp, să crească până în zona actualei Universități și astfel constatăm că ceea ce era periferia veacului al XVII lea să devină astăzi centrul orașului.
Apoi, înaintând în timp, constatăm dezvoltarea pe două axe: cea a Podului Mogoșoaiei, actuala Calea Victoriei, și cea pe axa Târgului de Afară, ceea ce cunoaștem a fi în prezent Calea Moșilor. Și așa, către debutul veacului al XIX-lea limitele orașului ajung în zona palatului regal, iar la finele aceluiași secol să se extindă până la Capul Podului, adică la Piața Victoriei de acum. Orașul este delimitat în preajma anului 1900 de o șosea periferică circulară care urma un traseu care unea gările Nord, Obor, Filaret și Cotroceni. Expoziția pune în fața vizitatorilor aspecte ale periferiei bucureștene din perioada interbelică, când orașul se afla în plină transformare edilitar urbanistică. Această transformare a început dinspre centru către periferie, cunoscând totuși tempouri diferite. Evoluția organică a orașului, în care periferia devine rapid zona centrală a fost modul prin care oraşul a crescut permanent.
După Primul Război Mondial, s-au trasat noi parcelări pentru a permite construirea de locuințe, parcelări care creează un spațiu de locuit dincolo de barierele orașului aflate în limitele șoselei periferice amintite. Această situație reclama un cadru legislativ care a apărut în debutul anului 1926 prin „Legea pentru organizarea administrațiunii comunale a orașului București” și care împărțea orașul în două zone: centrală și periferică. Zona centrală se împărțea în patru sectoare, cu primării și consilii comunale separate. Zona periferică cuprindea restul teritoriului, până la linia forturilor, inclusiv comunele care, conform legii, deveneau suburbane orașului. În prezent această împărțire administrativă este total diferită, fiecare sector având în componența sa teritoriu atât din zona centrală cât și din cea periferică.
Mirajul Bucureștiului creşte în intensitate odată cu Unirea Principatelor şi cu devenirea capitalei României Mari, situație constatată din mărirea continuă a numărului populației, iar acest lucru va duce la extinderea teritorială pe orizontală în paralel cu extinderea pe verticală din centru. Elocventă pentru înţelegerea fenomenului este statistica care ne oferă următoarele valori: în anul 1906 oraşul avea un număr de aproximativ 300.000 locuitori, în Bucureşti exista la 29 decembrie 1930 o populaţie de 631.288, din care 564.575 populaţia oraşului propriu-zis şi 66.713 reprezentând populaţia celor 12 comune suburbane, pentru ca la 31 decembrie 1936 aceasta să fie de 786.929, iar la finele deceniului să se apropie de cifra de 1.000.000. Bucureștiul interbelic este un oraș în plină schimbare, atât din punct de vedere social, economic, cultural cât și urbanistic ca urmare a dezvoltării sale economico-industriale.
Creșterea populației este un barometru al acestor schimbări, fiind o perioadă care a marcat o tranziție în evoluția urbană a capitalei, în care periferia a dobândit noi funcții și semnificații. Pe măsură ce orașul se extindea, periferia a devenit terenul dezvoltării urbanistico-arhitecturale diverse, în special pentru construirea cartierelor rezidențiale, atât moderne cât și tradiționale, menite a găzdui populația în creștere. O bună parte a alogenilor sosiți în București nu își permitea să locuiască în zonele centrale ale orașului, astfel că aceștia își vor trăi viața în zonele din capătul orașului, care mai degrabă aveau un profund aspect rural. Un alt fenomen întâlnit în această perioadă este cel al împărțirii repetate a loturilor, fapt ce a dus la o îndesire accentuată a locuințelor, în special în zonele care de acum au devenit centrale.
Această nouă periferie, ultima apărută, va fi și prima care va dispărea odată cu aplicarea planului de sistematizare al Capitalei în timpul regimului comunist. După accederea la putere, partidul unic a depus eforturi în rezolvarea crizei spațiului locativ și astfel că proiectele de anvergură au fost construirea de mari ansambluri de locuințe în afara perimetrului construit al orașului, în periferia care nu punea mari probleme în privința demolărilor. Acestea sunt cartierele Titan – Balta Albă în est, Militari – Drumul Taberei în vest, Berceni în sud și ulterior arterele de penetrație cu prelungirea lor până la limita orașului, așa cum sunt șoselele Colentina, Pantelimon, Muncii, Olteniței, Giurgiului, Rahovei etc.
Muzeul Municipiului București deține în patrimoniul său o documentare fotografică a periferiei orașului, a zonelor care urmau să fie subiectul extinderii orașului făcute la dorința administrației și care stau la baza acestei expoziții.
Traseul propus pornește din nordul Capitalei, din Băneasa și Herăstrău, zone supuse unui amplu proces de sistematizare în timpul domniei regelui Carol al II-lea care va dori amenajarea pe malurile lacului Herăstrău a unui generos parc care să găzduiască cea mai mare manifestare cultural-propagandistică a acelei perioade „Luna Bucureștilor”. Acest festival s-a desfășurat în primul an, în 1935, în Parcul Carol, pentru ca între 1936-1940 să aibe loc în Parcul Național „Carol II”, nou construit în nordul Capitalei.
Decizia amenajării acestui parc a avut efecte și în ceea ce privesc împrejurimile, astfel că nu doar parcul a fost construit, ci a fost sistematizată întreaga zonă, reconstruit Arcul de Triumf, redicate Fântâna Miorița și Monumentul Eroilor Aerului, trasate și pavate noi străzi. Și de aici traseul expozițional decurge pe ruta Floreasca, Tei, Colentina, Fundeni, Pantelimon, Văcărești, Bellu, Cotroceni, Grozăvești, Crângași culminând cu Grivița.
Aspectele periferiei surprinse în imagini fotografice au menirea de a rămâne martore peste vreme a unor locuri care urmau să dispară pentru a face loc noului București, orașului modern și modernist, pentru a face loc noilor cartiere rezidențiale care urmau să adăpostească funcționarii și specialiștii, dar și muncitorii veniți să pună umărul la dezvoltarea economico-industrială a Capitalei. Putem vedea în expoziție cum arătau cârciumile din periferia Bucurestilor, casele alogenilor de condiție proastă, construite cu materiale și metode aduse din mediul rural, de origine, mai putem vedea șosele de intrare în oraș înaintea procesului de pavare sau locuințe aflate pe malurile lacurilor de pe râul Colentina. Aspecte inimaginabile astăzi cu doi ciobani în straie populare odihnindu-se alături de turma de oi ce păștea pe Calea Plevnei la intersecția cu str. Vasile Pârvan de astăzi.
Mai putem vedea case în construcție la marginea orașului București, în parcelarea Ana Davila din cartierul Cotroceni sau case insalubre, aproape ruinate, care urmau să fie demolate de municipalitate. Sunt imagini cu străzi înfundate sau înguste care au fost desfundate și lărgite, multe construcții dispărând în acest demers. O parte dintre aceste imagini sunt dinamice, surprinzând personaje în acțiune, precum demolarea unei case sau lucrări edilitare, conversații pe stradă sau la bodegă, traficul de mărfuri în zonele comerciale din periferie, scăldatul și spălatul vehiculelor, extragerea gheții din lacurile Capitalei sau potcovirea cailor și alte activități.
Expoziția prezintă așadar aspecte ale unei periferii dispărute în a doua parte a secolului trecut, când orașul s-a transformat structural sub politicile constructive ale regimului comunist, atunci când zona centrală a rămas neatinsă de planurile acestora, fiind construite marile ansambluri rezidențiale în zonele periferice. Venită după o serie de expoziții ale Muzeului Municipiului București care prezentau evoluția centrului orașului, transformările edilitar-urbanistice ale nucleului urban, „Aspecte ale periferiei Bucureștiului în perioada interbelică” încearcă să prezinte imaginea mai puțin abordată a capătului orașului, a marginii aflată mai degrabă aglutinată mediului rural decât urban, al realității ascunse ale Capitalei României Mari.
Alcătuită exclusiv din fotografii din Colecția de Fotografii, cărți poștale și clișee fotografice a Muzeului Municipiului București, expoziția propune vizitatorilor o călătorie în timp prin periferia Capitalei din perioada interbelică surprinsă în 60 de imagini, documentată de marii fotografi ai Bucurestiului interbelic precum Iosif Berman, C. Tadeu, W. Weiss, Alfons și A. Gh. Ebner.
articol scris de Cezar Petre Buiumaci/muzeograf/Muzeul Municipiului Bucuresti