Cum ajungi la unele dintre cele mai ascunse mănăstiri din România – Pahomie şi Pătrunsa

În Parcul Naţional Buila – Vânturariţa din judeţul Vâlcea, aproape de crestele munţilor, există două mănăstiri seculare, monumente istorice, în jurul cărora circulă o serie de legende. Dată fiind poziţionarea lor geografică şi cadrul superb în care se află, sunt considerate „Meteorele României”. Un filmuleţ pe YouTube prezintă drumul care leagă cele două lăcaşuri de cult şi care poate fi străbătut doar la pas. 

Traseul prezentat pe YouTube este singurul care leagă cele două mănăstiri de sub masivul Buila: Pahomie şi Pătrunsa, dar pentru a ajunge la acestea există şi alte căi de acces. De altfel, este şi cea mai uşoară cale de a ajunge la Pătrunsa, cel mai îndepărtat dintre lăcaşurile de cult despre care pomenim.  Dacă la Mănăstirea Pătrunsa se poate ajunge doar pe trasee de munte, extrem de anevoioase, la Pahomie există posibilitatea de a merge cu maşina.

De aici mai departe însă drumul poate fi străbătut doar pe picioare, cu animalele de tracţiune ori vehicule pentru teren accidentat, precum ATV-ul. Clipul postat pe YouTube porneşte de la Mănăstirea Pătrunsa, de unde drumul coboară către Schitul Pahomie, prin păduri şi peisaje de vis, pe care merită să le străbaţi şi chiar de nu eşti evlavios. O mulţime de troiţe au fost ridicate pe traseu ca omul să aibă unde să-şi tragă sufletul sau să se adăpostească de vânt şi furturnă.  

Istoric Mănăstirea Pătrunsa, „locul cel mai izolat din viaţa monahală” Mănăstirea Pătrunsa a fost atestată documentar la 1740, când, potrivit legendelor, Episcopul Climent al Râmnicului, a ridicat aici în memoria mamei sale, Paraschiva Modoran din Pietrarii de Jos, o biserică. Este locul în care se spune că s-a născut de fapt viitorul episcop, şi unde mama lui a ajuns pe când era însărcinată, fugind din calea invazilor turceşti.  Este considerat „locul cel mai izolat din viaţa monahală din România”, asemănător mănăstirilor tibetane sau Meteorelor. Materialele de construcţie şi hrana au fost aduse aici sute de ani cu ajutorul măgarilor.

După anii 2000, autorităţile au dorit să civilizeze zona, dar s-au lovit de un refuz din partea atât a călugărilor cât şi a administraţiei Parcului Naţional Buila – Vânturariţa. Din colţul de rai de la Pătrunsa, în zilele însorite se vede Oltul, unii pretind că se vede chiar şi Dunărea, în depărtare în toată splendoarea sa, dar şi Munţii Cozia. Lăcaşul a fost distrus în urma căderii unei stânci şi refăcut în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. La începutul secolului XX a fost părăsit, pentru mai bine de patru decenii.  Cu excepţia traseului care vine dinspre Pahomie, pentru a ajunge la Pătrunsa, călătorul trebuie să străbată drumul naţional DN 67 care leagă Râmnicu Vâlcea de Târgu Jiu.

Înainte de Horezu, trebuie să cotească fie spre Bărbăteşti, fie spre Costeşti, localităţi la marginea cărora se lasă autoturismele apoi se urcă pieptiş muntele, pe un traseu destul de anevoios, care se străbate în câteva ore, dar rezultatul final merită tot sacrificiul.  Pahomie – biserica unică, construită în proporţie de 70% sub stâncă La Schitul Pahomie se poate ajunge relativ uşor cu maşina. Asta dacă nu plouă sau nu ninge. Anul acesta spre exemplu, din cauza ploilor, drumul a fost acoperit de două ori de stânci şi bolovani urmare a alunecărilor de teren. 

Drumul auto urmează DN 64 A care duce de la Râmnicu Vâlcea spre staţiunea balneară Olăneşti Băi, iar în satul Cheia se ramifică spre Schitul Iezer, pe lângă care trece, un alt monument istorico-religios, încărcat de semnificaţii. Fiind un drum de munte, forestier, trebuie tratat ca atare. Alte trasee către Mănăstirea Pahomie pornesc din satele de la baza Masivului Buila: Pietrari, Bărbăteşti şi Costeşti şi sunt poteci de munte.  La intrarea în incintă, dinspre drumul auto, există o micuţă şi frumoasă cascadă – Izvorul Frumos, a cărui apă ţâşneşte de sub stâncile sub care este clădită biserica. Deasupra există o cruce cu Domnul Hristos pe răstignit şi o icoană a Maicii Domnului, pe care este inscripţionat un mesaj, care reprezintă cuvintele psalmistului David: „Precum doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa te doreşte şi sufletul meu, Dumnezeule”. Istoria locului a început să se scrie la începutul anilor 1500, când Pahomie Monahul şi Sava Haiducul ridicau o biserică pe o stâncă.

Unele surse îl indică pe Pahomie drept Barbu Craiovescu, ctitorul Mănăstirii Bistriţa. O legendă spune că acesta încerca să ajungă la Sibiu, pentru a scăpa de Mihnea cel Rău, când a dat peste Izvorul Frumos. În oastea sa exista un căpitan, despre care se crede că este unul şi acelaşi cu pustnicul de mai târziu – Sava Haiducul.  Printre cei care de-a lungul timpurilor şi-au adus o contribuţie importantă în păstrarea acestui lăcaş se numără Constantin Brâncoveanu şi Alexandru Moruzzi. Patru secole mai târziu, schitul va fi lăsat în paragină. Abia în urmă cu aproximativ şapte decenii s-a refăcut aşezământul după forma lui iniţială, sfiinţirea sa având loc în 1956. Biserica de la Pahomie este unică în România, în proporţie de aproape trei sferturi fiind acoperită de stâncă.