Cum a devenit România raiul turismului în anii ’70: „Aveam 1,5 milioane de turişti străini pe sezon“

Oamenii care au lucrat pe litoral de când au început să se ridice staţiunile povestesc mărirea şi decăderea industriei de la Marea Neagră care atrăgea 1,5 milioane de turişti străini pe sezon

La începutul anilor ’60, în laboratoarele de partid ale PCR se năştea o idee: crearea unei industrii a turismului care să pună în valoare potenţialul litoralului autohton. Ca orice serviciu mai de calitate oferit de România, şi turismul urma să fie dat la export, pentru că statul avea nevoie de valută.

Mamaia a fost socotită cel mai potrivit loc pentru ridicarea unei staţiuni care să aducă turişti la Marea Neagră. Iar acesta avea să fie doar startul, căci după Mamaia urma extinderea spre sud a infrastructurii. Hotelurile existente pe litoral erau vechi de decenii, astfel că regimul comunist s-a pus pe lucru. 

Planul

Ca să atragă turiştii, a cumpărat cele mai moderne autocare Setra din Germania şi a început să construiască hoteluri. Era ţintit turismul balnear care îşi făcea baza la Eforie Nord şi la Eforie Sud, apoi Techirghiol, cu prelungire spre Mangalia. Drumul litoralului era de acum presărat cu staţiuni ca o salbă sau ca o constelaţie – cum le-a sunat mai bine strategilor. Staţiunile noi au primit nume de planete, majoritatea: Olimp, Neptun, Jupiter, Cap Aurora, Venus, Saturn, Costineşti.

Cu planul demarat, nou-înfiinţata ONT Litoral, centrala care coordona IHR Mamaia, Eforie Nord şi Sud, Mangalia şi Delta Dunării, începea ofensiva în anii ’70 „pe extern“. Absolvenţii de la ASE Comerţ Exterior au fost chemaţi cu mic cu mare, să pună umărul la propăşirea noii ramuri de activitate. Tinerii economişti, buni cunoscători de limbi străine, au fost instruiţi şi trimişi peste hotare, să convingă agenţiile de turism din străinătate că România este destinaţia perfectă pentru un sejur în condiţii nemaiîntâlnite în Europa: unităţi de cazare noi, curate, personal pregătit şi, mai presus de toate, preţurile foarte mici.

Broşura cu fotografii înlocuite de machete

În vânătoarea asiduă de clienţi, statul român plusa oferind date nereale mizând pe capacitatea sa de a construi în timp-record.

„În 1973 am fost trimis în nordul Europei să închei contracte. Aveam broşuri de prezentare, cu pliante şi fotografii, să arăt ce frumos e în staţiunea Mamaia din România. Dar în ofertă aveam şi hotelul Condor, care atunci abia se construia. Hotelul era ridicat până la mezanin, aşa că n-aveam cu ce ilustra oferta, pentru că fotografiile ar fi arătat un şantier. Cum să mergi la prezentări cu nimic? Am pus, în loc de fotografie, macheta din proiect cu hotelul finalizat. Ştiam că până vin turiştii, hotelul era gata. A funcţionat. Aveam preţuri imbatabile, nu aveam cum să nu-i atragem pe străini în România. La cazare, la mâncare, la bere erau preţuri fără concurenţă. O cameră de hotel costa 10-12 dolari, faţă de 20-25 dolari în Grecia sau Spania. Cu ţările astea voiam să ne batem, să atragem din turiştii lor“, relatează Costin Dumitraşcu, vechi lucrător în turism. În cariera sa a parcurs toate etapele, de la ghid ONT la director în turismul litoral, şi a trăit vremurile de altădată, cu mărirea şi decăderea turismului pe filieră externă. Erau vremurile când Aeroportul Mihail Kogălniceanu era suprasolicitat, când veneau numai în weekend peste 100 zboruri speciale (charter) din toată Europa. „Şi se descurca perfect, din punct de vedere tehnic“, spune Dumitraşcu.

Cele trei proiecte refuzate de Ceauşescu

Încurajaţi de avântul luat, prin 1975, mai-marii din Turism decid să elaboreze un plan îndrăzneţ de dezvoltare a litoralului. Erau trei mari proiecte pe care le-au pus pe hârtie.

Primul viza modernizarea Aerodromului Tuzla pentru charterele care aduceau turişti în sudul litoralului. Tuzla ar fi urmat să preia din transporturile aeriene, ca să scurteze semnificativ distanţa şi timpul de la aterizarea curselor până la cazarea turiştilor în staţiunile sudice. Aceştia erau aduşi în România pentru o vacanţă combinată: stăteau o săptămână la mare, apoi încă o săptămână mergeau la munte. 

Al doilea proiect era legat tot de Tuzla, unde ar fi fost binevenit un nou Sat de Vacanţă ca la Mamaia, destinat turiştilor străini de la Club Mediteranean – oaza dedicată francezilor.

Iar al treilea proiect privea amenajarea unui cazino la Eforie, unde exista deja o clădire emblematică a Cazinoului cunoscut ca Palatul Movilă, ridicat în perioada interbelică. 

Cu niciunul dintre aceste planuri nu a fost de acord conducerea de partid şi de stat. Elena Ceauşescu, mai ales, s-a făcut foc când a auzit de Cazinoul de la Eforie: „Ce, vreţi să faceţi tripou?!“. Turismul era văzut ca o industrie a pierzaniei, cu lume în vacanţă, lejeritate, goliciune la plajă, băutură, baruri de noapte, balerine de la Melody – pe scurt, dezmăţ. 

Acesta este litoralul, locul aventurilor, iar poveştile picante din zilele şi nopţile fierbinţi de vară ţin şi acum de cald în noianul amintirilor.

„Ceauşescu era preocupat atunci de Canalul Dunăre-Marea Neagră, turismul nu era deloc în vederile lor, deşi aducea ţării venituri fabuloase: 12% din PIB-ul României. El şi Leana au fost groparii turismului“, consideră Costin Dumitraşcu.

Bilanţ: 1,5 milioane de turişti străini pe sezon

A trecut şi cutremurul din ’77, fără ca turismul să resimtă vreo undă de şoc. România atrăgea pe litoral 1,5 milioane străini pe sezon turistic, care dura din mai până în octombrie. Cei mai mulţi erau nemţi, ruşi, francezi, englezi, suedezi, polonezi, cehoslovaci, unguri, finlandezi. Veneau peste 360.000 nemţi din RFG şi RDG, 300.000 turişti din ţările socialiste, 60.000 suedezi şamd.

Occidentul avea prioritate absolută, occidentalii primeau cele mai bune hoteluri, pentru că statul român era interesat de valuta lor. Turiştii din ţările socialiste erau strânşi la Mangalia şi la Eforie Sud.  „Străinilor le era rezervat vârful sezonului estival, lunile iulie-august, iar capetele de sezon rămâneau românilor, care veneau cu bilete prin sindicat, aşa-numiţii ugsr-işti. Nu găseai un loc în plină vară, numai piloşii prindeau bilet, cu intervenţii şi noroc“, povesteşte Dumitraşcu.

Apogeul de la finele anilor ’70

Apogeul turismului a fost atins la finele anilor ’70. Ambasadori străini participau la deschiderea sezonului, pentru a întâmpina bun-venit cetăţenilor lor. Cazinoul din Constanţa era o atracţie majoră: la parter era restaurantul, sus era clubul de noapte unde cânta Dan Spătaru, cap de afiş la Teatrul de revistă Fantasio din Constanţa, unde era coleg cu Jean Constantin şi Gelu Manolache. În lateral era ruleta, pe o terasă cu ieşire la mare. În total, litoralul românesc avea 144.000 locuri de cazare (dintre care 32.000 numai la Mamaia), iar industria litorală oferea 70.000 locuri de muncă. Acum, numărul locurilor de cazare este estimat la 160.000, dar locurile de muncă rămân neocupate întrucât personalul calificat preferă să lucreze în străinătate, unde câştigă pe sezon cât într-un an acasă.

Declinul

Fluxul de turişti a început previzibil să scadă când au fost mărite preţurile. România comunistă nu mai avea chef să fie raiul turismului. În ţară se adâncise criza economică, atât de profund, încât românii riscau să pară sălbaticii care privesc cu jind, de după gard, la ce bagă în gură oaspeţii străini. Românii nu aveau oricum acces la facilităţile străinilor: magazine cu produse prohibite, acele shop-uri de la parterul unor hoteluri în care se găseau costume de blugi, băuturi fine, whisky, coniac, ţigări, cafea, dulciuri, gumă de mestecat. Distracţia străinilor se făcea în cadru organizat, în discoteci pe valută sau cluburi sportive cu circuit închis, unde românii de rând nu pătrundeau. Oricine deţinea pe atunci valută era luat direct la întrebări, în afara cazului în care lucrase „afară“, cu contract prin statul român.

„Din ’82 a început declinul. În 1984, secţia externă a ONT Litoral s-a desfiinţat. Le stăteam în gât. Efectul a fost în cascadă. Efectivul de turişti străini a fost decimat. Dintr-un milion şi jumătate de turişti străini s-a ajuns la 150.000 în anul 1989. După Revoluţie a fost dezastru. Am avut perioade cu 1.000 turişti străini şi niciun zbor charter pe Kogălniceanu“, arată Costin Dumitraşcu (foto dreapta) , care deţine acum o agenţie de turism. 

Turiştii străini povesteau cât de groaznică era vacanţa lor în România la finele anilor ’80. O televiziune belgiană a realizat în acei ani un reportaj despre viaţa din România. „Am slăbit 6 kilograme în concediu, n-am avut ce mânca. Nu aveam nimic în farfurie, magazinele erau goale. Am vrut un sejur ieftin, pentru care ne-am hotărât în ultima clipă. Am avut ce-am plătit“, declara un cuplu de turişti din Belgia.

Picajul

Marile agenţii străine au început să renunţe la contracte şi s-au retras treptat de pe piaţa românească. Litoralul intrase în vrie, iar haosul şi debandada au distrus ce construiseră alţii. Hotelurile şi restaurantele au fost luate întâi în locaţie de gestiune, apoi au fost privatizate.

Fostele perle ale staţiunilor au ajuns pe mâna unor îmbogăţiţi care le-au făcut praf. Unii le-au abandonat, pentru că fără investiţii şi pricepere, turismul goneşte oamenii – şi clienţii, şi personalul. Alţii le-au lăsat în paragină după câţiva ani de funcţionare în virtutea inerţiei, când turiştii veneau la mare animaţi de nostalgii şi de iluzia acelui confort de care ştiau ei că se bucurau cândva. Alţii le-au modernizat într-un stil kitsch, în care nimic n-are gust – nici decorul, nici mâncarea.

Localurile, mai ales, au încăput în buzunarul unor patroni care şi-au tratat clienţii ca pe nişte sărăntoci care se mulţumesc cu orice. Toxiinfecţiile curg vara, când litoralul geme de tarabe şi tejghele cu mâncare stricată, la care turiştii se îmbulzesc. De la preţuri nu se face, însă, rabat. Pentru un sejur la mare trebuie să economiseşti zdravăn.

Plaja de opţiuni, astăzi

Mulţi investitori au preferat să construiască pe litoral decât să renoveze băgând bani în structuri vechi. Iar câţiva, profesioniştii, au reuşit să supravieţuiască şocului tranziţiei şi să ofere un raport calitate-preţ avantajos, cel puţin pentru o parte. În anul 2017, conform Direcţiei Judeţene de Statistică din Constanţa, pe litoralul Mării Negre au fost 1,2 milioane turişti. Dintre aceştia, 62.458 au fost turişti străini, cu 2,5% mai mulţi decât în 2016. Ei reprezintă o pondere de 5,1% din totalul turiştilor de pe litoralul lui 2017. 

.