În jurul uneia dintre cele mai vechi mănăstiri din Bucureşti, Mănăstirea Văcăreşti, timpul a ţesut o poveste tristă, brutală, care culminează cu un sfârşit de-a dreptul tragic. După ce este transformată în închisoare, la sute de ani de la ctitorie, Mănăstirea Văcăreşti este lăsată în paragină, ca mai târziu să-şi găsească sfârşitul ca butaforie pentru unul dintre filmele de război ale celui mai cunoscut regizor român, Sergiu Nicolaescu.

Mănăstirea Văcăreştilor a fost ridicată de către boierul Nicolae Mavrocordat şi fiul său Constantin între anii 1716 şi 1736. Acest ansamblu de clădiri somptuoase, construite în stil brâncovenesc au servit ca lăcaş de cult pentru 112 ani, până în 1848 când, în timpul revoluţiilor care aveau loc în Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti, a fost transformată în închisoare pentru ţăranii răsculaţi.

Manastirea Văcărești
inainte de inceperea demolarilor

Puţin mai târziu, în 1868 Mănăstirea Văcăreşti este folosită din nou ca temniţă, de data aceasta pentru ţăranii răsculaţi împotriva regimului conservator. Din acel moment se renunţă la folosirea acesteia ca lăcaş de cult şi rămâne definitiv închisoare.

De-a lungul timpului, aici au fost întemniţaţi oameni de vază ai culturii româneşti, scriitori, personalităţi politice şi căpetenii bisericeşti. Tudor Arghezi şi Ioan Slavici au fost acuzaţi şi închişi, alături de alţi 11 ziarişti, pentru înaltă trădate în timpul Marii Uniri. De asemenea, Liviu Rebreanu,  Mircea Damian, Episcopul Bisericii Greco-catolice, Vasile Aftenie, sau părintele legionarilor din România, Corneliu Zelea Codreanu, au fost închişi aici. Acesta din urmă a susţinut că numele mişcării pe care a înfiinţat-o, “Legiunea Arhanghelului Mihail”, a fost inspirat de icoana Sfântului Arhanghel Mihail, aflată pe uşa din dreapta a iconostasului fostei biserici.

În urma acestei experienţe, Tudor Arghezi lasă în urmă o poezie cu o încărcătură fantastică, inclusă în volumul său numit “Flori de mucigai”

“În frig şi noroi
Trec hoţii-n convoi, câte doi,
Cu lanţuri târâş de picioare,
Muncindu-se parcă-n mocirli de sudoare
Fiertura e gata
E seară. E ploaie.
O lingură grea, cât lopata,
Dă ciorba din doua hârdaie
Câţiva au ucis,
Câţiva ispăşesc ori un furt, ori un vis
Totuna-i ce faci:
Sau culci pe bogaţi, sau scoli pe săraci
Livizi ca strigoii şi sui,
Strâmbaţi de la umeri, din şold si picior
În blidul fierbinte, cu aburi gălbui
Îşi duc parcă sângele lor”

– Tudor Arghezi – “Cina” (1931)

Închisoarea Văcăreştilor avea să se închidă definitiv în 1973, când întregul complex este dezafectat. Planurile ulterioare ale administraţiei vizau transformarea acesteia într-un muzeu de artă medievală românească, însă acest plan nu a fost dus niciodată la bun sfârşit.

Punctul de cotitură în istoria zbuciumată a acestei clădiri a fost anul 1977 când, printr-un ordin prezidenţial, Direcţia Monumentelor Istorice este desfiinţată, iar soarta tuturor acestor monumente cade în mâinile lui Ceauşescu.

Primarul Capitalei de pe acea vreme, Gheorghe Pană, şi arhitectul-şef al Capitalei, Paul Focşa, nu puteau interveni şi astfel că, în anul 1984, pe 2 decembrie, soţii Ceauşescu hotărăsc după o vizită de două ore ca acea clădire să fie trecută pe lista edificiilor ce trebuie dărâmate pentru a face loc noului Centru Civic. Iniţial, dictatorul şi-a dorit ca aici să fie ridicat un tribunal, însă unii apropiaţi au sugerat construirea unui centru sportiv, lucru ce a întârziat demolarea.

De la mănăstire la închisoare şi apoi la decor de film de război

Câteva luni mai târziu de la acea vizită inopinată a Ceauşeştilor, regizorul Sergiu Nicolaescu se pregătea pentru filmările unei noi pelicule de război intitulată “Noi, cei din linia întâi”. Cineastul, aflându-se în căutarea unui loc care să reflecte atmosfera din perioada celui de-al Doilea Război Mondial, obţine aprobarea de la Comitetul Central pentru folosirea fostei mănăstiri Văcăreşti ca platou de filmare pentru scene de război. Sunt aduse tancuri, lansatoare de flăcări şi grenade, sunt montate dispozitive pirotehnice foarte puternice chiar în incinta lăcaşului de cult şi se încep filmările. 

Folosirea ca platou de filmare aduce mănăstirii daune ireparabile complexului. Poarta mare de la intrare, crucea şi fântâna arteziană din faţa bisericii au fost distruse total, iar apelurile – mai mult sau mai puţin de faţadă ale Bisericii Ortodoxe Române – nu au ajutat cu nimic şi astfel s-a decis demolarea totală a complexului. Nici măcar intervenţia mai multor personalităţi culturale precum Constantin Noica, Geo Bogza, Mihai Şora, Dinu C. Giurescu sau Răzvan Theodorescu nu i-a înduplecat pe soţii Ceauşescu.

Trei “tovarăşi ingineri” contra trei “tovarăşi academicieni”

Academicianul Răzvan Theodorescu îşi aminteşte că în acea perioadă, el împreună cu alţi membri ai Academiei Române au depus mai multe memorii prin care cereau salvarea monumentului istoric, însă şi acestea au eşuat.

“Au fost depuse trei memorii din partea unor academicieni: unul pe 14 decembrie 1984, unul pe 24 ianuarie 1985 şi încă unul, din disperare, în octombrie 1985. Nu am putut schimba în nici un fel decizia absurdă de demolare a acestui edificiu istoric. Îmi amintesc că i-am înmânat personal unul dintre cele trei memorii lui Ilie Ceauşescu, în speranţa că poate schimba ceva. Omul a fost onest, a transmis mai departe formularea noastră, însă când Elena Ceauşescu a văzut că proiectul îi este blocat de trei «tovarăşi academicieni» a căutat trei «tovarăşi ingineri» care să demonteze argumentele memoriului nostru. Sigur că a reuşit şi astfel utilajele au revenit în faţa mănăstirii. Finalul poveştii îl cunoaştem…”,  povestea Razvan Theodorescu.

Într-adevăr, decizia de a demola complexul din temelii a fost definitivă, iar în următorii doi ani, buldozerele aveau să distrugă mănăstirea Văcăreştilor, la 262 de ani de la întemeiera acesteia.