Zeci de mii de oameni au avut de suferit de pe urma poluării din marile centre industriale ale României, în faţa căreia autorităţile comuniste nu au luat măsuri adecvate. Copșa Mică a fost mereu un exponet al acestei poluări intensise și cvasi-inutile.

Copşa Mică s-a aflat pentru o perioadă îndelungată în topul celor mai poluate oraşe din Europa, din cauza emisiilor provenite de la cele două uzine înfiinţate aici.

Amenajarea căilor de comunicație – atât șosele cât și căi ferate – determină o dezvoltare mai pronunțată a localității. Între 1850-1867 se construiește drumul național Sibiu-Sighișoara-Brașov-Blaj-Copșa, iar în 1872 calea ferată Sibiu-Copșa, conectată în același an la calea ferată Teiuș–Brașov. Localitatea devine astfel un nod feroviar important. Dezvoltarea ulterioară se datorează descoperirii și exploatării gazului metan. Prima sondă ia ființă în 1913 dar lucrările se întrerup din cauza izbucnirii primului război mondial. În jurul anului 1935 apar primele semne ale industrializării localității. În anul 1961 localitatea a fost declarată oraș.

Interesant este că istoricii consideră că oraşul Copşa Mică începe cu cel mai mare incendiu cunoscut secolul trecut în România, unul dintre cele mai mari din lume. Descoperirea de zăcăminte de gaz metan nu i-au adus doar faima incendiului care a durat 7 ani, ci şi primele comenzi.

Ioan Gabor, autorul lucrării “Copşa Mică – Istoria industrială”, povestește că: „În 1911-1912 s-au făcut primele sondări şi primele trei sonde. În 1935 Sibiul cere ca să se racordeze. Au venit americanii şi au forat cu o foreză orizontală. Până la urmă, totuşi, nu au reuşit să reducă şi s-au gândit şi au propus să ia un proces de producere a negrului de fum pe gaz de tip canale. Şi aceasta e prima fabrică de producere a negrului de fum”.

Negru de fum este materia primă folosită la fabricarea cauciucurilor. Substanţa mai este folosită şi la producerea plexiglass-ului.

În timp orașul a avut reputația de cel mai poluat oraș din Europa până la accidentul nuclear de la Cernobîl. Asta și pentru că industrializarea comunistă nu a ținut deloc seamă de posibilitatea investițiilor în filtrarea noxelor emise de cele două mari surse de poluare: Carbosin, numit inițial Sonametan Copşa Mică, și topitoria uzinei Sometra.

Carbosin, deschis din 1936 și care a funcționat până în 1993, este combinatul care producea negru de fum. Inițial se numea Sonametan Copşa Mică, apoi după naționalizare, Victoria și BH Berea după un conducător sovietic. Numele de Carbosin a fost dat în 1963.

În anul ’74 România ocupa locul 5 la nivel european în privinţa producerii negrului de fum. 30% din producţia de negru de fum de la Carbosin se exporta în 15 ţări printre care Bulgaria, Liban, Israel, Iugoslavia, Egipt, Iran, Germania, Polonia, Portugalia, Turcia. Totuși investițiile, deși semnificative în perioada respectivă, nu au vizat decât creșterea productivității până la 8 ori, dar nu și filtrarea suplimentară a emisiilor. „Din anii 1978-’79 statul român a început să mărească planul de producţie, cum era pe atunci. Nu au mai dat bani să se cumpere saci şi instalaţie de filtrare, şi instalaţiile de desprăfuire nu au mai putut să facă faţă. Calitatea materiei prime a fost mult mai slabă. La Carbosin s-au folosit nişte carburi, nişte reziduri petroliere şi astea se depuneau pe saci, se aprindeau sacii, ardeau şi statul nu a mai dat bani. Adică, trebuia un set de saci la negru de fum – un set de saci era 220.000 de dolari şi nu s-au mai dat. A fost o poluare mare de tot”, povestește Ioan Gabor. Pe scurt s-a înrăutăţit materia primă, nu s-a asigurat desprăfuirea gazelor şi lumea s-a îmbolnăvit.

Acestea au afectat zona timp de aproape 60 de ani, lăsând urme de cenuşă pe case, copaci, animale şi restul. Chiar și azi după mai bine de 25 de ani de când nu mai funcționează, urmele sunt vizibile.

Topitoria uzinei Sometra, cealaltă sursă de poluare, apare în 1939. Noua fabrică era și singura întreprindere din ţară care prelucra metale neferoase – plumb, zinc, cadmiu. Lingourile produse aici se foloseau în industria de automobile, în electronică, electrotehnică, pentru galvanizare.

În 1948, uzina a primit denumirea de 21 decembrie, după ziua de naşterea a lui Stalin. În 1956 a fost pusă în funcţiune o instalaţie de mici dimensiuni de extragere a cadmiului, care se foloseşte, printre altele, în industria electrotehnică, în energia nucleară şi tehnica dentară.

S-a realizat o retehnologizare a fabricii în 1965-1966 după modelul englez, dar ulterior nu s-au mai adus alte îmbunătățiri ceea ce a dus la creșterea gradului de poluare. Prin 1983 Ceaușescu a dorit o nouă linie de producție. făcută după idei românești, dar aceasta tehnologie nu a fost folosită niciodată pentru că nu era nici măcar funcțională, iar tehnologizarea liniei doi s-a făcut după modelul vechi.

Poluarea produsă de Sometra este mai puțin vizibilă, dar mult mai serioasă din punctul de vedere al impactului asupra sănătății localnicilor a contribuit la incidenţa ridicată a cancerului pulmonar şi a impotenţei şi a redus speranţa de viaţă a localnicilor în perioada comunismului. Au fost ani în care aceste concentraţii depăşeau şi cu 100 de ori concentraţia maximă admisă în special pentru plumb şi bioxid de sulf. 

În Copşa Mică ziua era noapte şi asta pentru că în aer pluteau pulberi de negru de fum, ceea ce făcea ca totul să fie acoperit cu o mâzgă neagră care se lua doar cu sodă caustică. Hainele puse la uscat se înnegreau la scurt timp după ce erau atârnate pe sârmă.

În 1990, jurnaliştii de la The New York Times au relatat pe larg despre „oraşul îngropat de poluare”. „Pe o întindere de aproape 15 mile în jur, fiecare loc din această vale odinioară delicată, arată ca şi cum ar fi fost înmuiat în cerneală. Arborii şi tufişurile sunt negri. Casele şi străzile arată de parcă ar fi fost într-un şemineu. Chiar şi oile din turmele de pe deal sunt de un gri murdar. Sunt două fabrici în Copşa Mică. Una produce negru de fum, folosit la anvelope. Cealaltă produce zinc, plumb, cupru, cadmiu şi alte metale neferoase. Împreună, ele împrăştie 30.000 de tone de particule şi funingine în fiecare an, făcând din Copşa Mică, un orăşel cu 6.000 de locuitori, unul dintre cele mai poluate locuri din Europa. Negrul de fum este cel mai vizibil poluant. Iar cei care muncesc în topitorie simt constant duhoarea şi gustul acidului sulfuric. 

Dar cel mai semnificativ pericol vine de la poluarea invizibilă, de la nivelele ridicate de plumb şi de la ameninţările nedeterminate ale amestecului de particulele toxice din aer, scria jurnalista Celestine Bohlen, în ediţia din 5 martie 1990, din The New York Times. Autoarea remarca faptul că localnicii nu au putut protesta faţă de poluarea de la Copşa Mică în timpul regimului comunist. Dacă în 1977, 70 de oameni din Copşa Mică erau diagnosticaţi cu cantităţi excesive de plumb în organism, în 1990, numărul celor afectaţi depăşea 400. Majoritatea lucrau în topitoriile de la Copşa Mică. Contaminarea cu plumb producea o mulţime de boli grave, care duceau la moartea prematură a localnicilor. Deşi ieşeau la pensie la vârsta de 50 de ani, mulţi dintre foştii muncitori mai aveau de trăit câţiva ani. Din această cauză studiile îndelungate asupra efectelor plumbului în organismele lor nici nu puteau fi realizate.

Carbosin s-a închis definitiv în 1993, azi pe locul fabricii de fum nu mai vezi mare lucru, în afara poluării. La Sometra încă mai sunt ceva angajați, după mai multe procese de privatizare și de vânzare către diversi investitori. Din pacăate procesul de producție nu prea a fost schimbat, ci doar câteva lucruri pe care fosștii angajați le consideră prea puțin semnificative: „S-a mai modernizat pe ici pe colo, mai mult instalaţiile electrice, instalaţiile de automatizări s-au făcut, dar instalaţii de producţie nu. Au rămas cam cele vechi. O parte s-a dezafectat şi s-a dat la fier vechi, mai mult de jumătate din uzină.”