Cetatea Almaşului, o destinaţie pierdută şi abandonată

Când pleci în călătorie ţi-ai dori să ştii ce poţi vedea şi cu ce te poţi îmbunătăţi spiritual. România nu duce lipsă de monumente cu o încărcătură puternică, însă duce lipsă de responsabilitate faţă de acestea. Cetatea Almaşului este unul din locurile pe care vă recomandăm să-l vedeţi dacă sunteţi prin judeţul Sălaj. Păcat însă că autorităţile noastre ţin într-o stare de degradare avansată acest loc minunat de mulţi ani de zile!

Cetatea Almaşului, monument istoric de importanţă naţională, consemnat de L.M.I. (Lista monumentelor istorice) la categoria A, datează din sec. al XIII-lea. Refăcută în anul 1627, aceasta se află în proprietatea (domeniul public) comunei Almaşu, fiind în stare de degradare.

Cetatea este amplastă pe locul unei foste mănăstiri benedictiene, distrusă în anul 1241 de tătari. A fost ctitorită de judele regal Pal, căruia, printr-un document emis la Buda în 1249, regele Bela al IV-lea i-a donat “terra Almaş”. De-a lungul timpului cetatea a avut mai mulţi stăpâni, printre care se numără: Dengelegy Polgarcz Janos – voievod al Transilvaniei şi cumnat al lui Iancu de Hunedooara (1470), regele Vladislav al II-lea (1501), Ioan Corvin (fiul lui Matei Corvin), voievodul Transilvaniei, Emeric Balassa, Petru Rares – domnitorul Moldovei, familia Csaki (între secolele XVI-XIX).

În mai multe rânduri a căzut victimă vicisitudinilor vremurilor: a fost asediată de armata austriacă, incendiată, iar zidurile dărâmate (1602) în timpul luptelor dintre Principele Transilvaniei, Sigismund Bathory, şi generalul Basta; refăcută în anul 1627 de Istvan Csaki, a fost incendiată în anul 1658 de oastea turcă condusă de vizirul Kupruli, pentru a fi ulterior refăcută (1660) în scopul apărării împotriva invaziei otomane; în anul 1662, a fost din nou asediată şi cucerită de turci, iar zidurile parţial distruse.

Pe aceeaşi temă:

De ce se pierd monumentele istorice? Sunt doar banii o problemă?!

Asediile la care a fost supusă, intemperiile naturale şi intervenţia umană au dus la degradarea cetăţii până în starea în care se află în prezent. Începând cu anul 1801 un rol semnificativ în degradarea cetăţii l-a avut utilizarea ruinelor acesteia, de către Contele Csaki Iosif, ca material pentru construcţia Conacului Csaki şi a anexelor acestuia. În vederea stopării demolării cetăţii a fost nevoie de intervenţia reprezentanţilor statului din perioada respectivă.

Din izvoarele istorice şi conformaţia zidurilor se poate deduce aspectul fostei cetăţi, amplasate pe o stâncă, ca fiind compusă din două părţi, cetatea de sus şi cetatea de jos, ambele fortificate de un zid.

În prezent, se păstrează ruinele cetăţii de sus care avea o dimensiune de 50 x 40 de paşi, în schimb urmele celei de jos, care avea dimensiuni mai mari, nu sunt vizibile. Turnul, rămas ca o amprentă a cetăţii de sus, a format bastionul vestic al acesteia, în jurul său fiind vizibile ruinele mai multor încăperi.

În lipsa realizării unor intervenţii de restaurare, degradarea turnului are consecinţe iremediabile pentru monument, din structura acestuia desprinzându-se continuu elemente de piatră ale zidăriei. Centura de beton armat care „leagă” zidăria turnului, realizată în vederea consolidării cetăţii, se află într-o stare avansată de degradare care, încet, dar sigur, cade pradă ruinării.

Cert este că Ministerului nu prea îi pasă de cetate. Din acest motiv, dar şi din altele nu l-a inclus niciodată în Planul Naţional de Restaurare, singurul instrument de finantare al Guvernului României pentru restaurarea monumentelor istorice.