„Homo Sovieticus”, scrisă de Alexandr Zinoviev şi tradusă de Andi Ştefănescu la Editura Vremea, este o lucrare aşteptată de pasionaţii de istorie recentă. În contextul actual, este o lucrare care dă mult sens lucrurilor care se petre la estul României
Pentru cine e obişnuit să vadă lumea în alb şi negru, Homo Sovieticus nu e o carte potrivită. Căci între cele două extreme, după cum cu vervă demonstrează autorul, nuanţele de gri sunt infinite. Această satiră muşcătoare, dar plină de resemnată afecţiune, e rodul observaţiilor pertinente pe care un intelectual, scriitor şi sociolog, le-a înregistrat atât în calitate de cetăţean al Uniunii Sovietice, cât şi de exilat într-o ţară din Vest – Germania. Cartea, care circula în samizdat încă din anii ’70, dar care a apărut oficial la începutul anilor ’80, a impus în conştiinţa internaţională un termen-emblemă,: Homo Sovieticus.
Cine – sau ce – e Homo Sovieticus? Întrebare simplă, la care răspunsul nu poate fi decât unul complicat.
Un om cu „şcoala vieţii”, „călit” – la propriu şi la figurat – de lipsuri materiale şi de valuri de propagandă absurdă, care alternează schizoid între invidie şi dispreţ pentru Occident şi care „se preface că munceşte, în timp ce Statul se preface că îl plăteşte”. Pe scurt, produsul unei societăţi totalitare, care se entuziasmează când găseşte carne în magazine, şi trece cu vederea denunţurile prietenilor către KGB, căci el însuşi ar face-o, în egală măsură.
Cum e Homo Sovieticus în exil în Vest? Mai tăcut, mai cârcotaş, mai dornic de experienţe care „acasă” îi fuseseră interzise, dar, mai mult decât oricând, RUS. Mai mult decât oricând, „as” – adică „agent sovietic”. În această calitate, de pe poziţii resimţit inferioare, interacţionează el cu „ceilalţi”, cu Occidentalii, pe care îi vede naivi, plini de sine, dar reduşi la nevolnicie în urma unui trai prea lipsit de griji.
Scrisă la persoana întâi, cartea este o culegere de schiţe cu tâlc, în care adevăruri mari sunt spuse în cuvinte simple, aparent menite să stârnească râsul, dar care ascund, de fapt, adevăruri tragice – între Est şi Vest, între „sovietizaţi” şi „liberi” există o barieră de netrecut, care se bazează pe clişee şi perpetuează neînţelegeri.
De ce am mai citi azi o carte despre o realitate (aparent) desuetă? Pentru că, într-un limbaj curgător şi accesibil, purtător al unui mesaj universal, Zinoviev ne oferă abil metode de înţelegere a unui nou tip uman – Homo post-sovieticus.
FRAGMENT
“Eu şi Occidentul
– Ce aveţi cu Europa Occidentală? m-a întrebat un localnic. Şi aşa aveţi prea mult pământ. Defrişaţi-vă Siberia şi lăsaţi-ne în pace! – Am vrea s-o facem, am spus, însă pune-te în locul nostru. În Siberia e frig şi mocirlă, pustietatea e nesfârşită şi roiesc ţânţarii şi musculiţele. Pe când la voi e confort şi bogăţie, iar peisajele sunt minunate. Unde-i mai bine? Nu ne mai tot trimiteţi în Siberia, ne-am săturat până-n gât de ea. Noi aici venim, în Europa. Şi apoi, cu timpul, o să vă trimitem noi pe voi în Siberia. – N-o să vă lăsăm să veniţi aici! a strigat localnicul speriat şi indignat. – Eşti primul şi probabil singurul care vorbeşte aşa, i-am spus. Din păcate, te-ai trezit prea târziu. Suntem deja aici. Denunţuri Mecanismul dorinţelor mele este foarte rafinat construit. Imediat ce am început să mă gândesc la scrierea unui roman, PREMIÈRE-PENSÉE-ul meu mi-a şoptit: de ce un roman? N-ar fi mai bine să scrii un denunţ? Cititorul va spune poate că e ceva ce mi se potriveşte. Ceva ce ar fi mai apropiat de modul de gândire sovietic. Aici însă va trebui să vă dezamăgesc: n-am scris în toată viaţa mea vreun denunţ. Nu mă credeţi? O cunoştinţă de a mea (nu cel pe care l-am menţionat anterior, ci altul) n-a scris nici el vreodată vreun denunţ. Însă el era ofiţer KGB şi lui i se adresau denunţuri. N-am fost ofiţer KGB. Am avut însă ocazia să studiez denunţuri ca parte a activităţii mele, aşa că am ceva experienţă în domeniu. Sunt specialist în denunţuri, dar nu turnător. Sunt teoretician, nu practicant în acest câmp de activitate. Este de necontestat că a dispărut atitudinea de deosebit respect şi de frică pe care o aveam cândva cu toţii faţă de denunţuri. Ele şi-au pierdut nuanţa romantic-revoluţionară. Nu mai 12 e posibil să le defineşti rolul în istoria timpurilor noastre. Denunţul şi-a păstrat însă o enormă semnificaţie epistemologică. Este singurul domeniu cultural în care se poate dobândi un anumit grad de competenţă fără nici un fel de pregătire sau îndemânare literară. Pentru a scrie denunţuri nu e nevoie să fii membru al Uniunii Scriitorilor Sovietici. Şi, aşa cum se cântă într-o binecunoscută operă, toate vârstele sunt susceptibile de denunţuri1 . A fost o vreme când KGB-ul a fost inundat de o asemenea avalanşă de denunţuri încât securiştii nu mai puteau face faţă singuri. Au fost nevoiţi să ceară ajutorul specialiştilor din afară, fiind cooptaţi sute dintre ei, printre care eu însumi. Nu vă puteţi imagina dimensiunile mormanelor de denunţuri necitite de prin birourile Securităţii, stivele adunate în republici, provincii şi districte în fişierele şi seifurile KGB-iştilor. Pe câte oare s-a cerut „trecerea la acţiune”! Şi câte n-au dispărut sau au fost distruse în război! Ce enormă cantitate de energie, sentimente şi gânduri s-a cheltuit în întregul proces al denunţului! Sarcina mea era ca din mii şi mii să le aleg pe cele care meritau atenţie şi să arunc restul; sau, cum se spunea pe atunci, „să le scot din inventar”.
Am citit denunţuri ale unor copii inocenţi în dimineaţa vieţii şi ale unor bătrâni cuminţiţi de viaţă, ale carieriştilor tineri şi sobri şi ale alcoolicilor irecuperabili, ale academicienilor binecunoscuţi şi gospodinelor, tinerelor şi inocentelor virgine, funcţionarilor de partid, cretinilor analfabeţi, învăţătorilor, invalizilor şi artiştilor. Toate erau la fel, ca monedele de aceeaşi valoare sau ca ploşniţele.
Era ca şi cum, în loc de a fi produsul suprem al istoriei omenirii, denunţul ar fi fost sădit în genele noastre de la bun început. Şi atunci am realizat că denunţul este cea mai profundă, cuprinzătoare şi sinceră formă a exprimării individuale.
1 Referinţă la celebra arie a lui Gremin din ultimul act al operei Evghenii Oneghin de Ceaikovski, al cărei libret se bazează pe romanul omonim în versuri al lui Puşkin. (Puşkin scrisese: Toate vârstele sunt susceptibile de iubire.) (n.t.) 13 Păcat că mii de tone de denunţuri au fost arse în timpul anilor de liberalizare. A dispărut fără urmă întreaga ŒUVRE a unui enorm număr de persoane ce trăiseră o pasionantă perioadă istorică. Desigur, denunţuri vor continua să se scrie şi în viitor. Nu însă la o asemenea scară, cu o asemenea revărsare de inteligenţă şi pasiune şi cu ingeniozitatea inventivă de atunci. E trist că lucrurile nu se vor mai repeta niciodată! Dubii De ce să scrii în forma discreditată moral a denunţului dacă am inventat un alt gen literar de o puritate de cristal, şi anume: Raportul Oficial? În acest caz nu mai suntem nevoiţi să avem mustrări de conştiinţă şi să suferim (dacă într-adevăr am suferit vreodată) atunci când ni se cere cu amabilitate să scriem un raport despre o excursie, o adunare sau o conversaţie.
Şi de fapt nici nu e nevoie să ni se ceară, deoarece ştim cu toţii că a scrie rapoarte despre orice lucru e datoria noastră sacră. Cum naiba de nu le-a venit ideea asta pe timpul lui Stalin? Explicaţia e foarte simplă: nu existau îndeajuns de multe maşini de scris şi hârtie. Poţi scrie denunţuri cu ultimul capăt de creion pe o bucăţică de pungă. Rapoartele sunt însă de neconceput fără o coală de hârtie şi o maşină de scris. Noi şi Occidentul Amicul care a fost expulzat dintr-una din capitalele Occidentului a scris în raportul său, după zece ani de trai în Occident, că după ce Europa de Vest va fi fost ocupată de Armata Roşie, în primul rând vor trebui lichidaţi toţi cei care ne-au oferit în mod benevol ajutorul: comuniştii, stângiştii, pacifiştii, neutrii, intelectualii, scriitorii liberali, profesorii, tinerii cu barbă şi tot gunoiul de felul ăsta. De ce? Deoarece ei şi-ar veni în cele din 14 urmă în fire şi se vor întoarce împotriva noastră. Şi în general, fie să ne apere Domnul de prieteni: duşmanii ni-i eliminăm singuri! Pe lângă asta, aviza amicul meu, există o oarecare raţiune în a-ţi ocroti duşmanii, în măsura în care poţi trage unele foloase de pe urma lor. Dar să ne întoarcem mai bine la teoria raportului. Raportul Oamenii sovietici au fost pregătiţi să scrie rapoarte despre orice. Este vorba de un element al organizării comuniste a muncii. Rapoarte lunare, rapoarte trimestriale, rapoarte anuale, rapoarte cincinale. Un salariat al institutului nostru, vechi bolşevic, a scris un raport despre întreaga sa viaţă de la revoluţie încoace. Trei mii de pagini cu litere puchinoase. Şi-a pus epocalul raport în două plase vechi şi soioase şi l-a cărat până la biroul de partid, unde le-a spus oficialităţilor să-l studieze şi să tragă învăţăminte din el. Secretarul biroului de partid mi-a încredinţat mie această nobilă misiune. Într-o jumătate de oră mi-am scris raportul la raportul bătrânului bolşevic, fără să-l fi frunzărit măcar. În anii puterii sovietice (aşa suna raportul meu) cel în cauză a consumat atâtea şi atâtea tone de pâine şi caşă, a băut exact atâtea vedre de votcă, a făcut exact atâtea denunţuri secrete în scris şi exact atâtea prin viu grai, a stat exact atâţia ani în şedinţe şi atâţia la cozi. – Râzi de el, mi-a spus Secretarul. – Ba din contră, îi plâng de milă, i-am răspuns. – Ce putem să facem? m-a întrebat. – Îi trimitem autorului o adeverinţă oficială în care-l informăm că manuscrisul a fost trimis Secţiei Secrete a Arhivelor Centrale de Partid, i-am spus. – De ce o adeverinţă oficială? m-a întrebat Secretarul. – Pentru ca autorul să o poată înrăma şi atârna pe perete alături de cele circa cincizeci de diplome pe care le-a primit de-a lungul întregii sale vieţi stupide, i-am răspuns” (Copyright Editura Vremea).