Ce cetate este denumită „cetatea comoară”?

Cetatea este poziționată pe un deal stâncos, imprejmuit de pǎdure, unde singura cale de acces este dinspre est, arhitectura sa fiind adaptatã reliefului, fortificarea urmărind eficiența apărǎrii dealului.

Autor Elena Vieriu

Cetatea Râșnov este ansamblul fortificat situat pe dealul calcaros aflat la sudul orașului Râșnov din județul Brașov, unul din cele mai bine păstrate ansambluri fortificate din Transilvania. Cele mai vechi structuri păstrate până în prezent datează din secolul al XIV-lea, probabil pe locul fortificației din lemn ridicate de Cavalerii Teutoni la începutul sec. al XIII-lea.

Cum a devenit celebră Cetatea Râșnov?

După o restaurare, în 1964, la Râşnov este turnat filmul „Steaua fără nume”/ „Mona, l`étoile sans nom”, o coproducţie româno-franceză, în care diva cinematografului francez Marina Vlady, face un cuplu pe ecran şi în afara acestuia cu actorul român Cristea Avram, care o urmează la Paris după terminarea filmului.

Însă cetatea şi împrejurimile Râşnovului au intrat în istoria cinematografiei româneşti mai ales ca decorul preferat de regizorul Sergiu Nicolaescu pentru filmele sale istorice: Dacii, coproducţie româno franceză, care a avut premiera în 1966, având în rolurile principale pe Amza Pellea, Mircea Albulescu, Georges Marchal, Pierre Brice; Mihai Viteazul, cu premiera în 1970, cu Amza Pellea în rolul domnitorului Unirii, Florin Piersic, Olga Tudorache, Mircea Albulescu; Nemuritorii, apărut pe marile ecrane în 1974, cu Sergiu Nicolaescu, Colea Răutu, Ilarion Ciobanu, Amza Pellea, Ion Besoiu, Gheorghe Dinică, Jean Constantin, Gina Patrichi în rolurile principale, film a cărui muzică aparţine formaţiei „Phoenix”. În 1967, la Râşnov este realizat filmul Columna, o coproducţie româno-germano-italiană regizată de Mircea Drăgan, avându-i în rolurile principale pe Ilarion Ciobanu, Richard Johnson, Florin Piersic, Antonella Lualdi, Gheorghe Dinică. Cetatea Râşnov a „jucat” rolul capitalei regatului dac, Sarmisegetuza. În timpul filmărilor, în cetate s-au descoperit urme de locuire dacice.

Mai mult, cetatea Râşnov este catalogată de istoricii comunişti „cetate ţărănească”, intră în circuitul turistic naţional.

Prima mențiune documentară

          Prima mențiune documentară despre cetatea țărănească a Râșnovului datează din anul 1335 când cu ocazia unei noi năvăliri a tătarilor în Țara Bârsei, a fost pustiit întregul ținut, în afară de cetatea de pe dealul Tâmpa de la Brașov și de cetatea Râșnovului, care fiind puternic fortificate au rezistat atacurilor, salvând viața locuitorilor refugiați între zidurile lor.

          Turistii care vor sa ofere ceva Cetății Rașnov pot planta într-un mic sanctuar din curtea interioară un fir de trandafir. In schimb, numele său va ramane scris pe o placuță, alături de floarea sădita. Amplasarea orașului Rașnov pe drumul comercial ce leaga Transilvania de Țara Românească i-a asigurat o dezvoltare economică timpurie. Așezarea a fost în primul rând un centru comercial de tranzit înca din 1427, cu drept de târg saptămanal acordat de regele Sigismund de Luxemburg și care și-a păstrat importanța vecinătății Brașovului, cel mai mare centru comercial din sudul Transilvaniei în relațiile cu sud-estul Europei.

Vizita lui Nicolae Iorga la Cetatea Râșnov

Când Nicolae Iorga vizitează Cetatea Râşnov, ne spune: „Pe o mare culme, unde stânca răzbate printre mărăcini, se vede un castel mare, cu multe bastioane, care ar părea de departe neatins, locuit şi gata de luptă, ca şi cum vechile tunuri ar păzi încă din despicătura neagră a fereştilor înguste.

Când te sui însă cu multe silinţi prin grămezile de bolovani, până la cununa de ziduri, te primeşte un vechi paznic, înconjurat de găinile şi purceii lui; acela e castelanul Râşnovului, şi el n-are la îndămână alt ostaş decât baba care-i găteşte de mâncare; de pe ziduri nu se văd alţi duşmani decât cetele de case acoperite cu zale negrii din satul de jos în vale. Odată era însă aici un sigur loc de adăpost, spre care nimeni nu cuteza să se suie; în odăi era loc pentru toată bogăţia orăşenilor, pivniţile adânci erau pline de bucate şi apa se scotea bună şi din belşug din fântâna în care până la adâncime de mulţi metri paznicul face să se coboare funia de încercare, purtând în vârf o lumânare care nu se stinge”.