The post Destinația perfectă de primăvară în România: orașul unde totul înflorește spectaculos first appeared on Turism Istoric.

În Oltenia de sub munte, secolele XVII–XIX au fost marcate de instabilitate, incursiuni otomane, austro-ungare, jafuri și conflicte locale. În acest context, boierii pământeni au dezvoltat un tip de locuire specific: cula – casă fortificată, cu ziduri groase, ferestre înguste, acces controlat și spații de refugiu.

Termenul provine din turcescul kulă, desemnând un turn, iar adaptarea sa nord-dunăreană a dat naștere unor construcții care îmbină funcția defensivă cu confortul unei reședințe nobiliare provinciale. Măldăreștiul a devenit, astfel, unul dintre cele mai coerente ansambluri de acest tip, păstrate până astăzi.

Măldăreștiul – un loc, o familie, o memorie stratificată

Pentru a înțelege pe deplin Cula Măldărescu – I.G. Duca, ea trebuie privită nu ca un monument izolat, ci ca parte a unui ansamblu istoric coerent, născut din destinul unei familii boierești și dintr-o geografie a nesiguranței. Culele de la Măldărești sunt legate de numele Maldăr sau Măldărescu, boieri olteni ale căror rădăcini coboară până la începutul secolului al XVI-lea. 

Tradiția locală îl evocă pe Tudor Maldăr, oștean al lui Mihai Viteazul, personaj în jurul căruia s-a țesut una dintre cele mai frumoase legende ale locului: capturat de tătari după moartea voievodului, Tudor ar fi fost salvat de dragostea fiicei hanului, cu care fuge înapoi în Oltenia, întemeind o ramură numeroasă a familiei.

Din această istorie amestecată de fapte și mit s-au născut culele – Greceanu și Măldărescu – ridicate nu doar ca adăposturi fortificate, ci și ca simboluri ale continuității unei elite locale, capabile să traverseze secole de violență, schimbare și modernizare. Astfel, Măldăreștiul nu este doar un punct pe hartă, ci și un spațiu al memoriei lungi, în care legenda, arhitectura și istoria politică se întâlnesc firesc.

Regele Carol al II-lea și I.G. Duca la Măldărești

Cula Măldărescu (Duca). Arhitectura unei replieri defensive

Ridicată în 1812 de Gheorghiță Măldărescu – un urmaș direct al lui Tudor, Cula Măldărescu impresionează prin rigoarea volumului și claritatea funcțională. Deși o inscripție de pe peretele etajului indică anul 1827, aceasta corespunde, cel mai probabil, etapei de realizare a stucaturilor și finisajelor decorative.

Construcția are plan dreptunghiular, cu un mic rezalit spre vest, și este organizată pe parter și două etaje, fiecare nivel având un rol bine definit. Parterul – pivniță fortificată – concentrează caracterul defensiv al culei: ușă masivă din lemn de gorun, ferestruici înguste asemenea meterezelor, stâlpi uriași din lemn care susțin grinzile grele ale planșeului. Este un spațiu sobru, aproape medieval, în care materia domină lumina.

Nu întâmplător, acest decor autentic a atras cinematografia românească, devenind platou de filmare pentru producții de referință precum Iancu Jianu – Haiducul, Drumul Oaselor sau Neînfricații.

Etajele superioare atenuează caracterul defensiv și introduc dimensiunea locuirii: iatacuri, odăi, sobe ornamentate diferit în fiecare încăpere, mărturii ale unui meșteșug astăzi dispărut. La ultimul nivel, cerdacul amplu, cu tavan împărțit în registre decorative și motive simbolice, deschide casa către peisaj, marcând trecerea de la fortăreață la reședință.

Regina Maria vizitându-și prietena în suferință, pe Nadia Duca

I.G. Duca și întâlnirea cu Măldăreștiul

În 1907, destinul culei se intersectează cu cel al unuia dintre cei mai importanți oameni politici ai României moderne. Ion Gheorghe Duca, pe atunci judecător la Ocolul Horezu, descoperă Măldăreștiul și se îndrăgostește de pitorescul locului. Aflând că vechile construcții sunt nelocuite, cumpără cula și decide să își ridice, în apropiere, o casă de vacanță modestă, dar elegantă, astăzi Casa Memorială I.G. Duca. Casa de vacanţă a fost proiectată de arhitectul Alexandru Ştefănescu şi are un singur nivel, precum şi un cerdac în stil românesc pe toată lungimea faţadei.

Mai mult decât un simplu proprietar, Duca devine restaurator de spirit. Interiorul culei este amenajat cu respect pentru tradiție și autenticitate, într-un demers ce anticipează preocupările moderne pentru patrimoniu. Mărturiile epocii vorbesc despre candele de argint, icoane vechi, farfurii țărănești, scoarțe și laicere așezate „într-o neregulă plăcută”, construind un spațiu viu, cald, profund românesc.

Cula, ca refugiu al omului de stat

Pentru I.G. Duca, Măldăreștiul nu a fost doar un loc de odihnă, ci și un spațiu al reflecției. Aici, departe de Bucureștiul politic, se conturează imaginea unui liberal de formație clasică, atașat ideii de progres, dar profund ancorat în tradiție. Aici, familia Duca a primit vizite de cel mai înalt nivel – însuși regele Ferdinand și regina Maria, cea din urmă venind în repetate rânduri pe aceste meleaguri să o viziteze pe prietena sa de suflet, Nadia Duca, soția omului politic, și după moartea acestuia.

Cariera sa politică – de la deputat la 26 de ani, la prim-ministru în 1933 – este una dintre cele mai coerente și tragice din istoria României interbelice. Asasinarea sa, la 29 decembrie 1933, în Gara Sinaia, de către legionari, a transformat definitiv figura lui I.G. Duca într-un simbol al demnității politice și al responsabilității civice.

Interiorul Culei Duca

Casa și cula de la Măldărești păstrează însă o altă memorie: aceea a omului retras, a intelectualului care citea, scria și contempla, într-un peisaj ce pare să fi rămas neatins de violența istoriei. După tragica sa moarte, I.G. Duca a fost înmormântat la București, doar pentru câteva luni, pentru ca apoi, în 1934, să fie adus, potrivit dorinței sale și la stăruința soției, la Măldărești. 

Destinul tragic al familiei a fost continuat și în perioada comunistă, când aceștia au naționalizat cula, însă au permis văduvei să locuiască în casa de vacanță a familiei până la moartea ei. Acestui fapt se datorează păstrarea multor obiecte de patrimoniu, care altfel, cel mai probabil, ar fi dispărut.

Complexul Muzeal Măldărești, patrimoniu viu

Astăzi, Cula Duca, Cula Greceanu și Casa Memorială I.G. Duca formează Complexul Muzeal Măldărești, monument istoric clasat, restaurat și deschis publicului. Lucrările de conservare din anii 1966–1967 au permis nu doar salvarea clădirilor, ci și reintegrarea lor în circuitul cultural și turistic.

Vizitatorul de azi pășește printre ziduri care nu mai apără de invazii, ci de uitare. Cula Măldărescu – I.G. Duca rămâne o lecție concentrată despre arhitectura fricii, aristocrația rurală, memoria politică și continuitatea culturală a unui spațiu românesc profund.

În liniștea cerdacului, privind dealurile Vâlcei, istoria nu mai pare un manual, ci o prezență vie, respirând încă prin ziduri.

Vizita la acest monument a fost posibila in cadrul programului ROMÂNIA ATRACTIVĂ

The post Cula Duca – o fortăreață oltenească între istorie, memorie și destin politic first appeared on Turism Istoric.

Magia rozelor și farmecul unei grădini

Casa Muhle nu este doar o clădire frumoasă; este simbolul unei vremi când grădinile de trandafiri făceau parte din identitatea orașului. Familia Muhle nu se mulțumea să cultive flori doar pentru plăcerea privirilor: ei aprovizionau întreaga Europă, iar unul dintre trandafirii creați de ei – cunoscut sub numele de „Madame Josephine” – a avut onoarea de a fi folosit de celebrul brand Chanel.

Când împăratul Franz Iosif a trecut prin Timișoara, grădina Muhle era deja un Rozariu faimos, apreciat ca fiind unul dintre cele mai mari și mai frumoase din sud-estul Europei. Florarii Muhle au primit, datorită acestei grădini, titlul de „florar al Curții Imperiale” – un gest de recunoaștere care a cimentat legătura dintre oraș și trandafirii săi.

Degradare, proteste și renaștere civic

Pentru ani buni, Casa Muhle a suferit. Atrasă în proprietate privată, clădirea a intrat într-o stare de degradare severă, cu curtea uitată și zidurile ce își pierdeau din strălucire. Dar locuitorii Timișoarei n-au lăsat-o să cadă în uitare. Străzile, rețelele sociale, protestele – totul a contribuit la conștientizarea valorii ei nu doar estetice, ci și de patrimoniu identitar.

Instanțe au ordonat reabilitarea, dar soluția durabilă pare să fie propunerea Primăriei: achiziția palatului floral Muhle. Proiectul este ambițios. Casa are demisol, parter și mansardă, peste 1.000 de metri pătrați utili, și o curte generoasă de 2.400 mp, toate acestea înparcele urban dens, în zona Bega. Prețul cerut inițial – 3,7 milioane de euro – este negociabil, iar estimările municipale independent realizate indică o valoare apropiată de două milioane de euro, potrivit unui raport al primăriei.

De ce contează Casa Muhle

• Identitate culturală: Casa Muhle este mai mult decât o clădire. Este locul din care s-a născut brandul neoficial de „Oraș al rozelor”. Trandafirii săi au fost împodobiți la curțile regale, parfumurile și coronițele aristocrației se plimbau pe piețele europene cu petale de Muhle.
• Valoare arhitecturală și socială: Forma clădirii, curtea, vitrinele magazinului de flori, rozariile – toate acestea fac parte din peisajul urban istoric, dar și din memoria colectivă a timișorenilor.
• Mobilizare civică: Cazul reprezintă un exemplu de cum comunitatea poate salva patrimoniul. Nu a fost doar un gest de conservare, ci până acum o adevărată mișcare locală, cu implicarea cetățenilor, a instanțelor și a administrației locale.

Provocările care urmează

Negocierile nu sunt simple. Primăria trebuie să protejeze interesul public, să justifice bugetul, dar și să asigure un preț corect pentru proprietar. Apoi, odată achiziționată, Casa Muhle trebuie restaurată cu grijă, gândită pentru vizitatori, deschisă comunității – Muzeu al Trandafirilor? Centru cultural? Parc public cu expoziții botanice? Există multiple variante, toate încă în dezbatere.

Privind spre viitor

Casa Muhle se află la răscruce: de un destin privat, care aproape a uitat grădinile și trandafirii, spre o redescoperire publică – ca loc în care orașul își amintește cine a fost și cine vrea să fie. Dacă proiectul va reuși, Timișoara nu doar că își va recupera un simbol, ci va reda comunității un colț de istorie, de frumusețe și de parfum – un testament al pasiunii unei familii și al speranței unei generații.

The post Casa Muhle, Rozariul Timișoarei: între legendă și viitor public first appeared on Turism Istoric.

Orașe care divizează percepțiile

Întrebarea „Care este cel mai subevaluat oraș din România?” a stârnit un val de răspunsuri care au traversat întreaga țară. Printre primele mențiuni s-a numărat Sighișoara, cetate medievală cu ziduri și turnuri ce evocă epoca cavalerilor și poveștile lui Dracula. Pentru unii, orașul rămâne o „comoară ascunsă”, insuficient promovată în turismul internațional.

Târgu Mureș, în schimb, a fost privit ambivalent: unii au văzut în oraș un potențial turistic remarcabil, alții l-au perceput ca un loc care încă nu și-a găsit ritmul de dezvoltare.

Surprize plăcute în inima Transilvaniei

Mai mici, dar cu povești la fel de captivante, orașele Blaj, Alba Iulia și Baia Mare au fost menționate pentru farmecul lor ascuns.

• Blaj impresionează prin modul în care administrația locală a reușit să modernizeze orașul, fără a-i pierde identitatea: „Orășelul este de nota 1000, incredibil ce au putut realiza cei din administrație”, notează un utilizator.
• Alba Iulia, deja celebră pentru Cetatea Alba Carolina, se redescoperă prin calitatea vieții și printr-o atenție tot mai mare acordată turismului cultural.
• Baia Mare surprinde prin peisajele naturale și atmosfera vibrantă, captivând vizitatorii care ajung aici pentru prima dată.

Alte orașe cu potențial ascuns

Deva se remarcă prin poziționarea strategică – acces rapid la autostrăzi și proximitatea a trei aeroporturi – și prin modernizarea bulevardelor, deși migrația tinerilor către centrele mari rămâne o provocare.

Piatra Neamț, descris de un vizitator străin drept „unul dintre cele mai frumoase orașe din Moldova”, a câștigat puncte pentru peisajele naturale spectaculoase și costurile accesibile.

Și orașele mari au fost incluse în discuție:

• Craiova impresionează prin ritmul rapid de dezvoltare, renovarea clădirilor istorice și printr-un parc considerat unul dintre cele mai frumoase din țară.
• Oradea este un exemplu de succes în reabilitarea centrului istoric, deși unii critică lipsa de diversitate în activități culturale și recreative.
• Galați atrage prin proximitatea față de Dunăre și evenimentele culturale, iar Râmnicu Vâlcea prin poziționarea strategică și atmosfera liniștită, propice unei vieți echilibrate.

Această „hartă alternativă” a orașelor subevaluate arată că România are încă multe locuri care așteaptă să fie redescoperite – orașe în care trecutul și prezentul coexistă armonios, iar potențialul cultural și economic rămâne neexploatat.

The post Topul orașelor subevaluate din România: localități care ascund povești fascinante first appeared on Turism Istoric.

O cetate a morților pentru o lume apusă

Portul Sulina, menționat documentar din secolul al X-lea, a devenit în epoca modernă un adevărat Porto-Franco – un spațiu liber al comerțului internațional, organizat sub egida Comisiunii Europene a Dunării (CED). Pe la începutul secolului XX, Sulina găzduia consulate, spitale, teatre, cazinouri și școli aparținând unei comunități de peste 15.000 de oameni din 21 de etnii și 9 confesiuni.

În acest context de efervescență etnică și religioasă, se naște ideea unui cimitir comun, organizat în 1864 de CED, într-un gest fără precedent în Europa acelor vremuri. Cimitirul a devenit loc de odihnă pentru marinari britanici, ingineri danezi, prințese grecești, pirați, musulmani, evrei și soldați anonimi.

Multiconfesionalismul în moarte

Cimitirul este împărțit, simbolic, nu prin garduri, ci prin alei imaginare: ortodocși (români, ruși lipoveni, greci), catolici, protestanți, musulmani, evrei. Această diversitate arhitecturală și religioasă conferă locului un caracter muzeal: cruci sculptate, morminte cu turban, inscripții în greacă, ebraică, latină, română, engleză.

Unicitatea Cimitirului Maritim constă tocmai în această înmormântare a diversității: aici, moartea nu a separat, ci a unit. Spre exemplu, cimitirul grecesc, care reflectă fosta majoritate elenă a orașului, se întinde natural din cel românesc și este marcat de epitafuri în limba greacă, iar sectorul lipovenesc păstrează cu sfințenie tradițiile ortodoxiei de rit vechi.

Memoria CED și monumentele britanice

În centrul acestui necropolis se află Cimitirul Comisiei Europene a Dunării – o adevărată arhivă de piatră a personalului care a transformat Sulina într-un nod fluvial de talie internațională. Aici odihnesc Sir Charles Hartley („Părintele Dunării”) și colegii săi: ingineri, căpitani, mecanici, tineri naufragiați.

Mormântul lui William Simpson, pionier al hidrografiei dunărene, sau cel al lui Eugène Magnussen, marinar danez devenit inginer-șef al CED, sunt mărturii ale unei epoci în care profesia era sinonimă cu eroismul cotidian.

Tot aici, o poveste sfâșietoare: William Webster și Margaret Ann Princle, doi tineri înecați în 1868 în apele Dunării, sunt eternizați în morminte alăturate. Presa vremii i-a numit „Îndrăgostiții din Sulina”, iar povestea lor a devenit legendă locală.

Piratul, prințesa și surorile: legende din piatră

Cimitirul este și un tărâm al legendelor. În sectorul grecesc se află mormântul lui Ghiorghios Kontoguris – un posibil pirat, simbolizat printr-un craniu și oase încrucișate. Deși simbolul sugerează o viață rebelă, epitafurile îl descriu ca pe un bun cetățean, un posibil haiduc al apelor.

La câțiva pași, mormântul prințesei Ecaterina Moruzi, cu un epitaf melancolic, este asociat, în imaginarul popular, cu legenda unei prințese „negroide” dansatoare de cabaret – probabil confuzie între ficțiunea lui Jean Bart și realitatea istorică.

„Surorile” – două statui de fetițe grecoaice îmbrățișate – simbolizează iubirea fraternă. Povestea spune că au murit înecate în Dunăre, însă cercetările recente sugerează că e vorba de un frate și o soră decedați în ani diferiți.

Poveștile care nu se spun

Mormintele musulmane și evreiești suferă un proces accelerat de degradare. Comunitățile care le-au creat au dispărut sau s-au contopit prin asimilare ori migrație. De exemplu, mormintele evreiești impresionează prin eleganța arhitecturală și inscripțiile ebraice-românești, dar multe sunt acum distruse sau risipite.

Pe o notă mai bizară, la ieșirea estică a cimitirului se află trei plăci de beton cu numele „Charly, Wolfy și Cora” – câinii unui stăpân grijuliu. Dintr-o întâmplare, aceștia par a păzi locul precum Cerberul din mitologia greacă.

Restaurări amânate, promisiuni uitate

Deși Cimitirul Maritim a fost inclus în Strategia de Dezvoltare Locală 2018–2035, planurile de restaurare a monumentelor și infrastructurii au rămas, în mare parte, pe hârtie. Dincolo de un panou explicativ adăugat recent și câteva reparații izolate, degradarea persistă. Cimitirul Catolic, Evreiesc, Musulman și cel Ortodox așteaptă intervenții promise, dar niciodată realizate.

Un detaliu dureros: separarea confesională care, de-a lungul vremii, se făcea firesc prin spații și alei, a fost înlocuită recent de garduri. O alegorie amară pentru un loc care a trăit multiculturalismul nu prin izolare, ci prin coexistență.

O lecție tăcută pentru viitor

Cimitirul Maritim din Sulina nu este un simplu obiectiv turistic – este o lecție. O lecție despre conviețuire, despre înfrățire în fața morții, despre destin, memorie și uitare. Aici, piatra înlocuiește istoria scrisă, iar tăcerea oferă poate cele mai grele adevăruri.

Jean Bart, în Europolis, scria profetic: „Sulina trebuie abandonată”. Astăzi, între realitate și mit, cimitirul devine un ultim bastion al unui oraș ce-a fost cândva poarta Europei spre Răsărit. Un loc în care fiecare cruce, epitaf sau poveste ne amintește că adevărata moștenire a orașelor nu stă doar în clădiri, ci și în oamenii care le-au locuit – și în cei care, uneori, aleg să nu-i mai uite.

The post Cimitirul Maritim din Sulina: eternitate în cosmopolitismul Dunării first appeared on Turism Istoric.

Aici, istoria s-a contopit cu tradiția

Fondată în jurul anului 1826 de către lipoveni, ruși de credință veche care au fugit din Imperiul Țarist ca reacție la reformele bisericești ale patriarhului Nikon, comuna s-a organizat rapid ca o comunitate pescărească viabilă. Astăzi, procentul lipovenilor atinge aproape 39%, restul fiind români, ceea ce conferă un farmec multicultural zonei.

Jurilovca este adesea numită “poarta” spre Delta Dunării datorită poziției sale strategice. Portul local a fost modernizat recent, facilitând accesul către Gura Portiței, o plajă izolată între lacul Golovița și Marea Neagră, și către insulele lagunelor.

Excursiile cu barca, fie scurte, fie de o zi întreagă, însoțite de ghid profesionist local, sunt alegerea preferată a vizitatorilor. Un traseu popular include lacul Razelm, faleza Capului Doloșman cu ruinele cetății Argamum, insula Bisericuța și Gura Portiței.

Rezervația naturală Capul Doloșman, cu o faleza calcaroasă impresionantă, găzduiește situl arheologic Greco‑Roman Argamum (Orgame). Ruinele care datează din perioada romană oferă o priveliște spectaculoasă asupra lacului Razelm și reprezintă un punct important de interes istoric și ecologic.

La circa 15 km de Jurilovca, Gura Portiței este renumită pentru peisajul unic creat de întâlnirea apei dulci din lagună cu valurile Mării Negre. Plaja izolată, lipsită de aglomerația altor stațiuni, atrage turiștii în căutare de liniște și natură pură.

Lacurile Golovița și Razelm, parte din rezervația biosferei, oferă oportunități excelente pentru bird-watching (pelicani, cormorani, egrete), pescuit și recreere pe apă. Golovița, un lac dulce natural format prin bararea unui vechi golf marin, se extinde pe 7,2 km și acoperă 7 500 ha.

Delicii culinare locale, cazare, ospitalitate

Gastronomia din Jurilovca este un alt punct forte. Restaurantele și pensiunile locale servesc pește proaspăt (storceag, saramură, plachie, borș tradițional), pregătit adesea la ceaun, după rețete lipovenești transmise de generații. Festivalul Borșului de la Jurilovca este un eveniment anual ce promovează aceste tradiții culinare.

Oferta de cazare este variată: pensiuni tradiționale (cu acoperișuri de stuf și fațade alb-albastre), complexuri moderne la Gura Portiței, hoteluri plutitoare sau locuri pentru camping. Găsești opțiuni potrivite pentru toate bugetele, de la experiențe eco-rurale la confort minimalist.

Spre deosebire de localități mai izolate precum Mila 23 sau Sfântu Gheorghe, Jurilovca oferă infrastructură turistică mai dezvoltată, port modern și acces facil la atracții variate: natură, istorie, plajă și gastronomie.

Jurilovca reprezintă o combinație fermecătoare între cultură, natură și tradiție. Comunitatea lipovenească, bogăția gastronomică, atracțiile naturale și istorice (Gura Portiței, Doloșman, Argamum) și infrastructura turistică fac din acest loc o destinație ușor accesibilă și captivantă pentru orice vizitator. Fie că ești în căutarea aventurii, relaxării sau dorinței de a descoperi autenticitatea Dobrogei, Jurilovca îți oferă o experiență de neuitat.

Enisala: Cetatea străjuitoare a Dobrogei

La doar 7 kilometri de Jurilovca, satul Enisala oferă una dintre cele mai spectaculoase priveliști istorice din toată Dobrogea: Cetatea Enisala. Așezată strategic pe un deal calcaros ce domină lacurile Razelm și Babadag, fortificația medievală veghează tăcută de secole asupra zonei lagunare.

Cetatea Enisala a fost construită în secolul al XIV-lea, probabil de către genovezi sau de statul bizantin, într-o perioadă în care regiunea făcea parte dintr-o rețea comercială importantă între Marea Neagră și Europa Centrală. Numele cetății derivă din limba turcă („Yeni Sala” însemnând „sat nou”) și a fost menționată de-a lungul vremii în mai multe documente otomane și moldovenești.

Fortificația avea un rol militar și comercial, supraveghind accesul în porturile de pe lacul Razelm și asigurând protecția drumurilor comerciale care traversau Dobrogea.

Cetatea Enisala este singura fortificație genoveză păstrată în Dobrogea. Zidurile sale impunătoare, cu turnuri de colț și creneluri, au fost parțial restaurate și pot fi vizitate. De pe platoul cetății se deschide o priveliște uimitoare asupra lacurilor și peisajului deluros al Dobrogei, fiind un loc perfect pentru fotografii sau momente de contemplare.

Dacă vizitezi Jurilovca, o oprire la Enisala este aproape obligatorie. Poți combina o excursie cu bicicleta sau mașina către cetate cu un apus de soare memorabil pe zidurile sale. Este o experiență care îmbină natura cu istoria într-un mod aparte, specific nordului Dobrogei.

Vizitați Dobrogea de Nord!

Jurilovca și Enisala reprezintă o fereastră către esența Dobrogei: tradiție, natură și istorie într-o arie compactă. De la ospitalitatea lipovenilor și gastronomia din pește proaspăt, până la fortificația genoveză și peisajele fascinante, această regiune merită descoperită la pas, pe bicicleta sau cu barca pe lac, pentru o experiență cu adevărat autentică, plină de farmec în stil, evident, dobrogean.

Foto: Andreea Sprînceană

The post Jurilovca și Enisala: Magia Dobrogei de Nord și a Deltei Dunării first appeared on Turism Istoric.

Unde altundeva decât la poalele munților?

Vatra Dornei, cu o istorie ce se întinde încă din perioada lui Mihai Viteazu, a fost mereu o destinație preferată a celor care caută aer curat, ape minerale vindecătoare și peisaje de vis. Cunoscută în trecut ca o stațiune balneară de elită, orașul a fost și rămâne un loc de refugiu pentru suflet și trup, oferind de la băi termale până la trasee montane ce încântă orice pasionat de natură.

Denumirea sa vine din limba slavă, unde „vatra” înseamnă „vatră” sau „foc”, simbolizând centrul și căldura, iar „Dorna” este numele râului ce străbate zona. Aceste două elemente te fac poate să simți în mod involuntar că ai ajuns la inima unei comunități primitoare.

Povestea unei stațiuni cu personalitate

Istoria Văii Dornei începe cu primele mențiuni în secolul al XIV-lea, în epoca modernă orașul căpătând renumele de „Perla Bucovinei” datorită izvoarelor termale recunoscute pentru proprietățile lor terapeutice. Aici, timpul pare să curgă altfel, liniștit, în ritm de munte, iar oamenii păstrează cu mândrie tradițiile bucovinene.

Pe lângă băile termale și sanatoriile ce au găzduit generații întregi de turiști, Vatra Dornei impresionează și prin festivalurile folclorice, târgurile tradiționale și ospitalitatea locuitorilor, care adaugă un plus de autenticitate oricărei vizite.

Natură, aventură și relaxare la superlativ

Pentru iubitorii de natură, Vatra Dornei e o poartă către munții Călimani și Suhard, zone ideale pentru drumeții, ciclism montan sau sporturi de iarnă. Pârtiile moderne și telecabinele fac din oraș o destinație atractivă în orice sezon, fie că vrei să schiezi, să te plimbi prin păduri sau să te relaxezi în apele calde ale izvoarelor.

Nu lipsesc nici obiectivele culturale: biserici vechi din lemn, muzee locale și centre de artă populară care păstrează vie moștenirea bucovineană.

Un oraș mic cu suflet mare

Vatra Dornei este o comunitate mică, cu aproximativ 14.000 de locuitori, care reușește să îmbine calmul vieții de provincie cu facilitățile turistice moderne. În centrul orașului vei găsi piețe cochete, cafenele locale cu gusturi autentice, dar și magazine cu produse tradiționale, de la miere de munte la ceramică artizanală. Tot aici aș aminti și de clădirea cazinoului care servește astăzi ca spațiu expozițional.

Nivelul criminalității este redus, iar sentimentul de siguranță face din Vatra Dornei o alegere ideală și pentru familii, și pentru cei care caută o escapadă liniștită departe de aglomerația marilor orașe. Stilistic, orașul încă păstrează numeroase clădiri istorice cu fațade proaspăt renovate în stilul austriac inconfundabil. Sunt momente în care ai sincera impresie că te poziționezi într-un oraș din străinătate, un Karlovy Vary sau Mariánské Lázně din Cehia.

Cum ajungi și ce să nu ratezi

Orașul este bine conectat prin rețeaua rutieră și feroviară, fiind situat la intersecția drumurilor care leagă Moldova de Transilvania și Maramureș. Pentru cei care preferă trenul, gara din Vatra Dornei Băi este o adevărată operă de artă, în timp ce pentru șoferi, drumul național DN17 oferă priveliști spectaculoase pe care le mai poți admira în peisajele pictate de către artiștii care iubesc cu desăvârșire natura.

Printre atracțiile de neratat se numără Parcul Central, cu aleile sale umbrite și fântânile arteziene, la începutul căruia se regăsesc catedrala Sfânta Treime și clădirea cazinoului. Cetatea de Scaun a Sucevei, aflată la o distanță accesibilă, dar și numeroase trasee spre vârfurile înzăpezite ce înconjoară zona sunt în egală măsură obiective de interes pentru orice excursionist desăvârșit.

Mănăstirea Voroneț, despre care am vorbit într-un alt articol dedicat frumosului spațiu bucovinean, se află și ea în relativă apropiere. Aș adăuga drept o experiență de neratat, interacțiunea cu localnicii zonei care vând la marginea străzii diferite produse naturale, la care orășenii visează să aibă acces facil. Doar câteva guri de aer sunt suficiente pentru a te convinge de anumite proprietăți tămăduitoare ale aerului din această zonă. Verdeața ce decorează Bucovina reprezintă și o protecție ideală împotriva căldurii dogorâtoare a verilor românești din ultimii ani.

De ce să alegi Vatra Dornei?

Pentru mine un răspuns la obiect ar fi pentru că e locul unde aerul tare de munte îți limpezește mintea. Totodată, aici tradiția bucovineană te învață să prețuiești simplitatea și frumosul aflat în lucrurile mici. Vatra Dornei nu-ți oferă exotism și nici nu promite lux artificial, dar îți expune o experiență autentică, caldă și memorabilă.

Dacă vrei să faci o pauză de la căutările interminabile după vacanța perfectă, te asigur că aici vei găsi o oază de liniște care să-ți redea pofta de viață. În încheiere, îmi imaginez cum ar putea suna un fel de urare de bun venit din partea localnicilor de pe acele meleaguri, deci în stil tradițional bucovinean: „Focul din vatră să-ți încălzească mereu inima!”

Credit foto: Andreea Sprînceană

The post Bijuteria ascunsă în inima Bucovinei: Vatra Dornei first appeared on Turism Istoric.

O lume de sare instabilă și interzisă

Descoperită în anul 1980, peștera face parte dintr-un ansamblu natural unic sculptat în masivele de sare ale Platoului Meledic — o rezervație naturală de 67,5 hectare care păstrează o liniște de început de lume. Spre deosebire de salina de la Slănic sau de mina turistică de la Praid, Peștera 6S nu a fost săpată de om, ci a fost modelată, mileniu după mileniu, de apa care topește sarea și creează, apoi distruge, labirinturi fragile și efemere.

Într-o Românie cu peșteri celebre și salini populare, 6S rămâne nevăzută, neatinse de pașii turistului, iar motivul este cât se poate de serios: pericolul iminent de prăbușire. Structura geologică a sarii este „plastică”, adică instabilă și predispusă la colapsuri spontane. Intrările se pot închide brusc, iar galeriile pot dispărea într-o clipă, cu tot cu cei care s-ar aventura înăuntru.

„Nu s-a vizitat niciodată de cetățeni. Au fost doar niște speologi în anii ’80. De atunci, nimeni nu a mai intrat”, explică primarul comunei Mânzălești, Viorel Moldoveanu. Iar vulcanologul Răzvan Popa, coordonator al Geoparcului UNESCO „Ținutul Buzăului”, completează: „Este foarte periculos. Intri, și galeria se poate închide în spatele tău. Nu este o rocă stabilă precum cea din alte saline.”

O comoară geologică în afara circuitului turistic

Peștera 6S nu este o salină clasică, ci o peșteră naturală în sare, un tip rar de formațiune carstică. Tocmai de aceea, niciun proiect de amenajare turistică nu a fost vreodată viabil. Galeriile se schimbă, pereții se surpă, iar fragilitatea „vie” a sarii nu permite instalarea unor structuri de sprijin. Chiar și documentarea științifică este dificilă: majoritatea informațiilor provin din explorări speologice profesioniste sau din scanări cu echipamente VR, realizate cu mare precauție.

Și totuși, misterul atrage. Platoul Meledic și „Grunjul” – o formațiune de stâncă albă ca sarea, ce domină zona – sunt vizitate de pasionați de natură, fotografi și turiști dornici să vadă cu ochii lor un loc încă neatins de turismul comercial. Recunoașterea UNESCO, acordată în 2022, nu a făcut decât să confirme valoarea excepțională a acestui colț de Românie.

Între legendă și realitate

În jurul peșterii s-au născut deja povești: o cavernă care se deschide și se închide singură, o lume subterană care „trăiește” și respiră, o comoară geologică pe care nimeni nu o poate cuceri. Peștera 6S devine astfel o metaforă a limitelor umane în fața naturii – o invitație la admirație de la distanță, nu la cucerire.

România deține, astfel, un record geologic greu de egalat: un tărâm ascuns, de o frumusețe înfricoșătoare, în care omul poate doar să privească, nu să pătrundă. Peștera 6S nu este un obiectiv turistic, ci o lecție de respect față de natura neîmblânzită.

The post România are a doua cea mai lungă mină de sare din lume, dar accesul e interzis first appeared on Turism Istoric.

Mai mult decât atât, Institutul pentru Orașe Vizionare (IOV) a realizat un index al principalelor orașe din țară, iar Sibiul a obținut locul 1 la capitolele cultură, sport, divertisment și turism. De asemenea, s-a clasat pe locul 3 în categoriile atractivitate, conectivitate, mediu natural, educație și sănătate.

Dar cum se vede Sibiul prin ochii locuitorilor săi? Am discutat cu câțiva sibieni pentru a înțelege ce face orașul lor un loc ideal pentru trai și ce îmbunătățiri și-ar dori.

Ce spun locuitorii despre viața în Sibiu?

📍 Liniște și transport accesibil
„Îmi place că nu e foarte aglomerat și că este un oraș liniștit. Transportul public este bine pus la punct, cu autobuze care circulă frecvent spre orice destinație.” – Andrei, 19 ani

Însă, el menționează că, fiind sportiv de performanță, ar avea nevoie de mai multe facilități pentru antrenamente, cum ar fi un bazin pentru sărituri în apă. De asemenea, consideră că un aspect important în alegerea unui oraș este costul de trai, mai ales chiriile și prețurile din magazine.

📍 Oraș verde și oameni primitori
„Cred că Sibiu este un oraș bun de locuit, are multe parcuri, iar oamenii sunt primitori și călduroși. Comparativ cu Bucureștiul sau alte orașe mari, este mult mai liniștit.” – Maria, 27 de ani

📍 Spații verzi și locuri de muncă
„Atunci când aleg un oraș, mă uit la cât de multe spații verzi are, la joburile disponibile și la cât de aglomerat este traficul.” – Alex, 32 de ani

📍 Evenimente culturale și siguranță financiară
„Un oraș în care mi-ar plăcea să locuiesc trebuie să aibă evenimente culturale, festivaluri și concerte. De asemenea, trebuie să fie un mediu sigur, atât din punct de vedere financiar, cât și al costurilor de trai.” – Ioana, 25 de ani

De ce este Sibiu un oraș ideal pentru locuit?

🔹 Infrastructură dezvoltată – Transport eficient și conectivitate bună
🔹 Costuri de trai rezonabile – Deși chiriile pot fi mari, orașul oferă un echilibru între venituri și cheltuieli
🔹 Mediu verde și curat – Numeroase parcuri și zone de relaxare
🔹 Oportunități culturale – Festivaluri de renume, concerte și evenimente artistice
🔹 Siguranță și calitate a vieții – Oraș liniștit, cu oameni primitori și o comunitate stabilă

Fie că ești în căutarea unui oraș cu un stil de viață relaxat sau a unei comunități care îmbină tradiția cu modernitatea, Sibiul continuă să fie una dintre cele mai atractive opțiuni din România!

The post Sibiu – Unul dintre cele mai bune orașe din România pentru locuit first appeared on Turism Istoric.

Conacul Romano a fost construit între anii 1920 și 1925, după planurile celebrului arhitect Grigore Cerchez. Însă, istoria conacului începe pe vremea lui Tudor Vladimirescu cu frații Romanov, de unde își trage și numele. Aceștia au fost recrutați ca mercenari în oastea lui Tudor, și ulterior unul dintre ei a întemeiat o familie prosperă în Pleșoiu care a contribuit la construirea acestui conac.

După naționalizarea sa în 1949, conacul a trecut prin diverse transformări, servind ca tabără pentru pionieri, IAS (Întreprinderea Agricolă de Stat), școală pentru copii cu handicap și, în perioada comunistă, ca locuință a lui Emil Bărbulescu, nepotul lui Nicolae Ceaușescu și șef al structurilor Ministerului de Interne pentru județul Olt.

Proprietatea a revenit moștenitorilor familiei Romano în 1998, de atunci fiind supusă unor ample renovări și amenajări. Conacul este caracterizat de elementele sale spectaculoase, specific stilului neoromânesc al lui Grigore Cerchez, precum foișorul înalt cu decorații masive, turnulețul rotund care încadrează colțul opus, decorațiile de sub cornișă, stâlpii monumentali de la intrarea principală și arcele trilobate de pe fațada principală. De asemenea, poarta de intrare în proprietate oferă senzația unui acces într-o cetate sau o catedrală veche, cu ajutorul celor două turnuri impunătoare.

Clădirea principală (Conacul) are o amprentă la sol de 313 metri pătrați și o suprafață totală de 429 metri pătrați. Proprietatea include două corpuri adiționale: o casă secundară din perioada construcției conacului, cu o suprafață totală de 128 metri pătrați, și o construcție mai recentă, cu o suprafață totală de 339 metri pătrați.

Având un teren de 8.57 hectare, proprietatea cuprinde și alte elemente de interes, precum un iaz cu o suprafață de un hectar, o piscină de dimensiuni generoase (peste 400 metri pătrați), o fosta ghețărie, mai multe clădiri anexă și o clădire cu o amprentă la sol de peste 300 metri pătrați, care poate fi transformată în spațiu util în funcție de nevoile viitorilor proprietari.

Cu o istorie bogată, frumusețea sa arhitecturală uluitoare și un domeniu vast ce oferă numeroase posibilități de dezvoltare, Conacul Romano poate deveni o atracție turistică, un hotel de prestigiu, un centru de evenimente exclusivist, o clinică sau un centru de recuperare. De asemenea, poate fi restaurat și folosit din nou ca reședință personală, păstrându-și caracterul și valoarea istorică și arhitecturală de excepție.

The post Conacul Romano, fostă tabără de pionieri și locuință a nepotului lui Ceaușescu first appeared on Turism Istoric.

Povestea începe în satul Boldeşti, în Pădurea Boldu-Creţeasca. „Lângă Bucureşti, la doar 30 de minute distanţă de Pădurea Cernica, există o baltă blestemată, recunoscută şi temută inclusiv în prezent de localnici. Ascunsă în mijlocul pădurii Boldu-Creţeasca, balta este la prima vedere un banal ochi de apă de dimensiuni mai mult decât modeste, cu un diametru de doar cinci metri. În ciuda aparenţei obişnuite, se spune că peticul de apă este înconjurat de forţe din alte lumi şi este loc de manifestări inexplicabile“.

De unde numele de Balta Vrăjitoarelor

Se spune că balta a devenit cunoscută şi în rândul vrăjitoarelor care în preajma unor sărbători importante s-ar aduna în jurul bălţii. Se pare că orice vraja, blestem sau dezlegare spuse pe malul acestei bălţi se îndeplineşti negreşit. Unii localnici, se arată pe pagina de Facebook, ar fi văzut în jurul acestei bălţi mai multe fenomene caudate, precum fulgere sau furtuni iscate din senin. Totodată, se spune că o mulţime de animale refuză să bea apă de aici, preferând să moară de sete în loc să guste apa din baltă.

Pe lângă toate aceste poveşti iscate în jurul Bălţii Vrăjitoarelor, una este cu adevărat fascinantă. Se pare că balta nu ar avea fund. Desigur, spun specialiştii, toate acestea sunt doar poveşti născocite de oameni, de-a lungul vremii. 

The post Balta Vrăjitoarelor, peticul de apă blestemat de lângă Bucureşti – ce spun legendele? first appeared on Turism Istoric.

În anul 1928, Mihail Moruzov a ridicat pe malul lacului Câşliţa o bijuterie arhitecturală. Casa avea sală de oaspeţi dotată cu şemineu, un apartament la etaj cu vedere spre lac. Locuinţa era racordată la apă, iar în jurul ei erau un parc şi o frumoasă livadă.

În anii ’70, vila a ajuns în patrimoniul Partidului Comunist Român, în ea poposind de mai multe ori şi Nicolae Ceauşescu.

La începutul anilor ’90, casa a fost preluată de Consiliul Judeţean Tulcea. Şase ani mai târziu, vila a ars până în temelii, ca urmare a unui incendiu care a pornit de la un scurtcircuit. După refacere, vila lui Moruzov a fost obiectiv turistic, perioadă în care ea a fost vizitată şi de fostul preşedinte Ion Iliescu.

Fostul preşedinte al CJ Tulcea, Victor Tarhon, a decis să scoată la licitaţie casa lui Moruzov, care la acea perioadă era Centru de informare „Europa“, însă nici un investitor nu s-a arătat interesat de obiectivul turistic.

Noua conducere a Consiliului Judeţean Tulcea a renunţat să-i mai găsească cumpărător şi  închiriat-o. Acum, ea este restaurant. Pe timpul verii, spun localnicii, aici este cea mai frumoasă terasă.

Cine a fost Mihail Moruzov

Părintele serviciilor secrete româneşti, Mihail Moruzov, se trage din cazacii zaporojeni refugiaţi din Caucaz în România. S-a născut la 18 septembrie 1887, în satul Zebil din Tulcea, într-o familie cu opt copii, el fiind cel mai mic. Tatăl lui, Nicolae, a fost preot vreme de patru decenii la biserica rusă din Tulcea.

Mihail Moruzov a făcut doar trei clase primare, întrucât limba latină l-a împiedicat să-şi ducă mai departe studiile şi aşa a ajuns să continue lecţiile în particular, cum se obişnuia în acele vremuri.

Prima legătură a lui Moruzov cu activitatea de informaţii s-a făcut pe când era foarte tânăr, aşa acum ne spune profesorul universitar Cristian Troncotă, istoricul care a publicat documente inedite despre activitatea şi viaţa lui Moruzov în cartea „Mihail Moruzov şi Serviciul Secret de Informaţii al Armatei Române“.

Prima „Misiune“, din proprie iniţiativă

Cel mai important episod despre începurile sale este relatat, în cartea istoricului Troncotă, de Veniamin Moruzov, unul dintre nepoţii spionului, care a lucrat alături de el. Într-o zi, Mihail, care avea 22 de ani, a observat o mişcare suspectă la biserica bulgărească din Tulcea. În duminica următoare, după ce s-a sfârşit slujba, s-a furişat în altar fără ca nimeni să-l observe. Şi a stat la pândă. La miezul nopţii, în biserică a apărut preotul, apoi şi alţi bărbaţi. Din ascunzătoarea sa, el a aflat despre planul prin care populaţia bulgară urma să fie atrasă în acţiuni potrivnice statului român. „Dacă planul lor ar fi reuşit, provincia noastră dintre Dunăre şi mare urma să fie alipită Bulgariei“, se arată în volumul semnat de Cristian Troncotă.

Cu acest secret, Moruzov, un simplu cetăţean la vremea aceea, în 1909, a plecat a doua zi din biserică, apoi s-a dus la Poliţie să spună ce a descoperit. Aşa se face că a devenit un informator voluntar al Direcţiei Generale a Poliţiei de Siguranţă, serviciu înfiinţat în 1908.
Ulterior, s-a angajat aici ca „diurnist“.

Contraspionaj în Deltă

În 1916, a apărut Serviciul de Siguranţă al Deltei, condus de un tulcean. Necesitatea organizării lui venea de la faptul că Delta Dunării era graniţa dintre cele două fronturi ale Primului Război Mondial: al Antantei (n.r. – bloc politico-militar format din Franţa, Imperiul Britanic şi Imperiul Rus) şi al Triplei Alianţe (n.r. – încheiată între Germania, Austro-Ungaria şi Italia). „Era un loc foarte bun unde Germania putea să-şi plaseze agenţii“, spune Cristian Troncotă.

În 1917, Moruzov, care era deja angajat al Serviciul de Siguranţă al Deltei, a primit o misiune importantă de la şeful Direcţiei Generale a Siguranţei Statului, de la Bucureşti: să creeze un serviciu de contraspionaj. Acest lucru reiese dintr-o notă pe care Moruzov i-a trimis-o superiorului său din Capitală, în 1917: „Ca rezultat al delegaţiunei ce mi-aţi dat pentru organizarea şi conducerea serviciului de contraspionaj din Delta Dunării, am onoarea a vă raporta următoarele: în ziua de 14 martie, împreună cu personalul ce mi s-a încredinţat, am plecat spre Deltă“.

După sfârşitul războiului, în martie 1918, Serviciul de Siguranţă al Deltei s-a transformat în Serviciul de Siguranţă al Dobrogei, iar Mihail Moruzov a fost numit şef al acestei structuri. În realitate, el funcţiona mai mult în zona Deltei Dunării, unde Moruzov avea deja o reţea de informatori printre contrabandişti.

The post Blestemul casei lui Moruzov, omul care a înfiinţat primul Serviciu Secret din România first appeared on Turism Istoric.

Stațiunea de poveste din România care e plină de turiști străini. Unde se află

În România există numeroase locuri cu peisaje de vis, precum și cu o istorie foarte interesantă. O stațiune inclusă în Patrimoniul UNESCO, aflată în Transilvania, este una care merită vizitată, iar în ea sunt mulți turiști străini.

Satul Biertan este o așezare săsească și se află la 330 de kilometri de București. Este un loc de vis mai ales datorită cadrului natural, fiind vizitat în fiecare an de foarte mulți turiști.

În grai local, satul este cunoscut ca Ghiertan și se află în județul Sibiu, fiind înconjurat de dealuri. Cetatea fortificată din acest sat îi atrage pe vizitatori, care nu ratează ocazia de a face fotografii inedite.

Locul are același farmec de demult, iar turiștii care ajung în el sunt fascinați de peisajele pe care le văd. Panorama satului Biertan este una care le taie răsuflarea tuturor celor care o privesc.

Biertan se află la doar 20 de kilometri de Sighișoara. Satul se numără printre primele așezări germane de sași din Ardeal, fiind atestat documentar în anul 1283, într-un document, împreună cu localitățile Mediaș și Moșna. În anul 1397, a fost atestat ca cetate.

Numele acestui sat provine din limba maghiară. “Berethalom” se traduce ca “Dealul lui Bert” și a fost preluat din dialectul săsesc sub forma Bierthalmen, Bierthalm.

Este un sat mic, unde oamenii vin să se bucure de natură și de istorie. În Biertan locuiesc doar 1.175 de persoane, conform recensământului din anul 2021.

Ce obiective turistice sunt în Biertan

Există mai multe obiective turistice în Biertan, cum ar fi Turnul Primăriei, aflat în vestul bisericii de la Biertan. Mai există și o legendă care are legătură cu “închisoarea îndrăgostiților”.

În partea de est se află Bastionul Închisorii, acolo unde se spune că erau închise persoanele care aveau de gând să divorțeze. Acestea stăteau timp de o săptămână închise și beneficiau doar de strictul necesar, adică o masă și un pat, dar și o lingură și o furculiță pentru a mânca.

În acest fel, soții erau împiedicați să se separe și erau nevoiți să împartă aceeași lingură pentru a mânca. Potrivit legendei, în 300 de ani, a fost doar un singur divorț în sat. Soții mergeau în “camera împăcării”, așa cum se numea încăperea respectivă.

“Erau nevoiți să mănânce cu aceeași lingură, din aceeași farfurie, să împartă patul. Știm din monografie ca mulțumită acestei ‘instituții binecuvântate de Dumnezeu, în timpul episcopiei, timp de aproape 300 de ani, a avut loc un singur divorț’.

Camera împăcării s-a desființat în momentul în care episcopul a plecat din Biertan, în anul 1868, fiindcă el conducea judecata”, a povestit preotul din Biertan, Ulf Ziegler, potrivit stiridecluj.ro.

În sat mai sunt și alte obiective turistice interesante mai ales datorită arhitecturii. Un exemplu este biserica evanghelică fortificată, construită în secolul al XII-lea, cu fortificații din secolul al XV-lea. Ansamblul aparține, în prezent, comunității evanghelice din Biertan.

The post Povești din Biertan – sat UNESCO cu peisaje de vis first appeared on Turism Istoric.

Autor: Tudor Sprînceană

Câteva particularități ale proiectului

Ruta străbate partea de vest a Munților Banat și a fost pusă în funcțiune la 15 decembrie 1863. Anul trecuta a împlinit 160 de ani de funcționare, dintre care ultimii adesea sub semnul închiderii în lipsa unui flux clar de turiști și implicit călători.

Numele de Semmering se dorește a fi un termen de comparație cu linia similară din Austria ce împărtășește un număr mare de caracteristici similare. Oravița – Anina a fost înscrisă ca monument istoric împreună cu materialul rulant și clădirile conexe.

Ca și în cazul Semmeringbahn, materialul rulant este unul special construit pentru rularea pe calea ferată dintre Oravița și Anina, atât locomotiva cât și vagoanele înregistrând numeroase ajustări necesare pentru înscrierea în curbele înguste de pe traseu.

Peisajul spectaculos, dar și scăderea numărului de călători interesați să traverseze pe cale feroviară zona, au dus la multiple probleme în ceea ce privește sustenabilitatea liniei, cu toate că eforturi s-au făcut în repetate rânduri pentru a o salva.

Planuri pentru viitorul căii ferate

Modernizarea materialului rulant și transformarea liniei într-un hibrid turistic ce deservește în continuare comunitățile zonei pare să fie biletul câștigător pentru ruta în cauza. Cu două trenuri ce parcurg relația dus-întors între Anina și Oravița, Banatul se poate încă bucura de un punct turistic extrem de atractiv și ofertant.

Când vine vorba despre importanța căii ferate în cauză ne lămurim cu ajutorul CFR Călători, pe al cărui site se precizează că “Linia ferată montană Oravița – Anina este o realizare tehnică fără egal în România și a fost declarată monument istoric clasa A.”.

Totodată, despre importanța istorică a rutei ne vorbește prin intermediul unui interviu acordat blogului România Feroviară și expertul în cauză, Cristian Gabriel Ginea, care declara pentru publicația online că această rută “cred că este a doua din Europa și chiar din lume întrucât nu am găsit menționări despre asemenea realizări. Prima cale ferată din lume a fost cea dintre Stockton și Darlington, tot o linie a cărbunelui, la 1825.”.

Traseul și materialul rulant

În ceea ce privește traseul, acesta include conform explicațiilor CFR, 14 tuneluri, însumând 2084 de metri, 10 viaducte ce împreună reprezintă 843m cale ferată suspendată și 5 opriri.

Trenul oprește la Brădișorul de Jos, situat la 8km de stația de origine Oravița, apoi la Lișava (14km), Ciudanovița (17km) și Gârliște (24km). De menționat este și faptul că la ultima oprire se situează în proximitate și cel mai lung tunel de pe traseu, 660m din cei 2084 menționați anterior. La fel de frumos este prezentată și locomotiva de abur ce trăgea odinioară garnitura pe relația Oravița – Anina.

Chiar dacă actualmente a fost înlocuită cu o variantă de locomotivă modernă, diesel, Cristian Gabriel Ghinea explică pentru același blog cu informații de preț, România Feroviară, că “Ultima locomotivă cu abur care a operat pe traseul căii ferate montane Oravița – Anina a fost cea supranumită ‘Neagra’ aceasta având totodată și cea mai longevivă activitate.”

Despre istoricul ei de construcție acesta oferă mai multe informații inedite. “A fost construită de StEG în anul 1921 sub numărul 4498 kkStB, clasa 80 (80.4943), descrierea Whyte în funcție de aranjamentul roților 0-10-0 9 (descrierea europeană E-h2), înmatriculată de CFR sub numărul 50.065, categoria E.”

Atracții turistice legate de o cale ferată

În Oravița, totodată găsim un număr consistent de atracții turistice legate, bine-înțeles de fosta stăpânire Habsburgică din zonă dar și de calea ferată adiacentă, un produs al aceleiași conduceri.

De menționat în cazul acestui oraș sunt Teatrul Vechi în stil baroc vienez, una dintre primele farmacii, gara Oravița, prima dotată cu lift de acces la peron, fosta monetărie, prima de pe teritoriul României, iar lista de prime realizări continuă cu o suită întreagă de clădiri și locații monument.

În aceiași perspectivă, nici Anina nu se lasă mai prejos și adaugă o serie suplimentară de zone de interes pe lista mai sus menționată cu o serie de lăcașuri de cult ce datează din perioada constituirii orașului modern, un centru cultural muzeistic și poate cel mai important obiectiv, mina Anina, care a fost în fond principalul motiv pentru care austriecii au decis să investească în această zonă.

Calea ferată se află, de asemenea, în proximitatea a două zone naturale de interes, Parcul Național Semenic și Parcul Național Cheile Nerei. Bilete pentru această călătorie de două ore ce odinioară dura și până la patru se pot achiziționa inclusiv de pe pagina oficială CFR, aceiași pagină unde se anunță o viteză medie de 17km/h, suficientă pentru a introduce orice împătimit al călătoriei cu trenul într-o atmosferă de poveste.

Cea mai veche cale ferată din sud-estul Europei stă drept exemplu al măiestriei austriecilor în proiectarea sistemelor inginerești și de transport precum și în nivelul ridicat al calității pe care lucrarea lor o are și continuă să o aibă cu minime îngrijiri din partea statului român.

Indiferent de situație, inclusiv cei plasați în funcții de conducere aflate în legătură cu dezvoltarea patrimoniului feroviar recunosc importanța rutei, precum o făcea inclusiv Ministrul Lucian Bode în 2020. Acesta afirma următoarele: “Cursa zilnică pe calea ferată Oravița – Anina nu va fi sistată! În urma analizei întreprinse, am decis asigurarea transportului feroviar zilnic pentru această rută deoarece reprezintă o necesitate atât pentru cetățenii din zonă, cât și pentru semnificația acestei linii ferate, cea mai veche și mai spectaculoasă din țară.”

Surse:

·         https://www.cfrcalatori.ro/tarif-unic-pe-sectia-oravita-anina/

·         https://wel.ro/atractie/calea-ferata-oravita-anina/

·         https://www.romaniaferoviara.ro/l/linia-oravita-anina-a-fost-introdusa-printre-obiectivele-recomandate-turistilor/

·         https://explorandromania.blog/2023/03/26/semmeringul-banatean-cu-trenul-oravita-anina-oravita/

·         https://www.romaniaferoviara.ro/l/oravita-anina-banat-un-potential-subdezvoltat/

The post Oravița – Anina o cale ferată a patrimoniului first appeared on Turism Istoric.

Numele așezării provine din slavul „kal” sau „kalinik” (lut), preluat de români și ulterior de sași. Numele săsesc al localității este Kelling, derivat de la familia nobiliară Kelling. Situl rural Câlnic și cetatea cu același nume fac parte din Lista Patrimoniului Mondial UNESCO și se numără printre cele mai importante obiective istorice din zonă. Cetatea a fost construită în secolul al XIII-lea și a fost folosită inițial ca reședință nobiliară.

Despre situl rural Câlnic

Inițial, cetatea Câlnic cuprindea o primă incintă și un edificiu situat sub actuala capelă. Istoricul Adrian Andrei Rusu sugerează că acest edificiu ar fi fost un altar rectangular al capelei. Donjonul, cunoscut ca Turnul Siegfried, a fost construit în jurul anului 1272. Zidurile lui au o grosime de un metru. La început, donjonul avea o înălțime de 14 metri, fiind ulterior ridicat la 20 de metri.

La parter, turnul avea o pivniță, iar la primul etaj, pe peretele de vest, exista un șemineu. În perioada 1962-1964, în timpul lucrărilor de restaurare, a fost descoperit ancadramentul unei ferestre, indicând o fază gotică timpurie, posibil din a doua jumătate a secolului al XIII-lea.

Incinta inițială a cetății includea un turn de poartă rectangular spre nord-vest. Totodată, erau prezente un șanț adânc de 3 metri și lat de 10 metri, și un turn patrulater pe latura de sud. Ulterior, a fost ridicată capela, datată cu monede din vremea regilor Bela al IV-lea și Ștefan al V-lea. Restaurările au dezvăluit existența a trei ferestre dreptunghiulare ușor arcuite pe peretele de vest și una pe peretele sudic. Cele două ferestre gotice vizibile astăzi datează de la mijlocul secolului al XIV-lea.

În secolul al XIV-lea, odată cu declinul greavilor, cetatea a început să fie partajată. În 1388, cetatea a intrat în posesiunea familiei greavilor de Vingard, iar în 1430 a fost vândută comunității săsești. În secolul al XVI-lea, fortificația a fost adaptată pentru a face față armelor de foc. A fost ridicată a doua incintă, în vechiul șanț, și turnul a fost înălțat cu un etaj. Tot atunci au fost construite barbacana și turnul-bastion în formă de potcoavă, și s-a înălțat prima curtină. Au fost adăugate și cămări de provizii pe zidul primei incinte.

Lângă cetate se află fosta casă parohială evanghelică, construită în secolul al XVI-lea și mărită în 1779. De aici se ajunge la biserica „din Deal”, înconjurată de cimitir. Se crede că biserica a fost construită în secolul al XIII-lea, dar structura actuală datează din secolul al XV-lea.

În jurul turnului exista o incintă ovală cu un turn spre sud și un turn poartă la nord, iar în jurul curtinei era săpat un șanț de apă. Se crede că lucrările erau realizate de meșteșugari locali, deoarece în 1291, când se efectuau lucrări de restaurare la catedrala din Alba Iulia, trei dulgheri sași din zonă au construit căpriorii noului acoperiș.

Între 1961-1964, Direcția Monumentelor Istorice a condus lucrări de restaurare sub coordonarea arhitectului Ștefan Balș, alături de săpăturile arheologice desfășurate de Radu Heitel.

Din 2003, cetatea a devenit un centru cultural științific internațional, cu spații expoziționale și de cazare. Singura săpătură arheologică majoră a fost realizată de Radu Heitel între 1963-1964. În 1996, în timpul lucrărilor, au fost descoperite materiale suplimentare, inclusiv un fragment de cahlă și materiale folosite la turnarea unui clopot din secolele XVII-XVIII.

Obiective turistice în Câlnic

Cetatea Câlnic

Cetatea este una dintre cele mai importante monumente de arhitectură medievală din Transilvania, incluzând un donjon masiv, pivnițe boltite și o capelă datată din secolul al XVI-lea. Turnul donjon, cunoscut și ca Turnul Siegfried este impresionantă datorită detaliilor arhitecturale specifice secolului al XIII-lea.

Muzeul Etnografic

Muzeul amenajat în turnul donjon oferă o colecție bogată de obiecte vechi, incluzând ceramică, instrumente muzicale, mobilier vechi și elemente de port popular. Vizitatorii pot achiziționa obiecte de artă populară, cărți și albume de artă.

Biserica fortificată

Biserica din Câlnic, prevăzută cu o orgă nouă în anii 1868-1869 de firma Hesse din Viena, este un alt punct de atracție important. În pivnițele turnului se găsesc butoaie de stejar, amintind de viile renumite din împrejurimi.

Zona centrală

Zona centrală a localității include Troița „Rugă pentru România” și casele din secolul al XIX-lea, inclusiv primăria comunei.

Atracții turistice în apropiere de Câlnic

În apropiere de Câlnic se află mai multe atracții turistice, inclusiv comuna Gârbova cu Cetatea medievală și Turnul Slăninii, comuna Reciu cu Biserica fortificată și spectaculosul sat Deal, orașul medieval Sebeș cu monumentala Biserică Fortificată și Râpa Roșie, Alba Iulia cu Cetatea Alba Carolina și alte obiective istorice, dar și Sibiul, cu numeroase atracții turistice culturale și istorice.

Gârbova

La o distanță scurtă se află comuna Gârbova cu Cetatea medievală și Turnul Slăninii, un obiectiv turistic deosebit.

Reciu

Comuna Reciu, cu Biserica fortificată și satul Deal, oferă alte locuri interesante de vizitat.

Sebeș

Orașul medieval Sebeș, situat la doar 13 km de Câlnic, adăpostește Biserica Fortificată, Muzeul Municipal de Artă și Istorie și monumentul natural Râpa Roșie.

Alba Iulia

La aproximativ 28 km se află Alba Iulia, orașul Marii Uniri din 1918, cu numeroase obiective turistice: Muzeul Unirii, Cetatea Alba Carolina, Catedrala Ortodoxă și Catedrala Romano-Catolică.

Sibiu

Sibiul, aflat la 45 km de Câlnic, are o mulțime de obiective turistice, inclusiv Catedrala Mitropolitană, Muzeul Brukenthal, Muzeul ASTRA și Biserica Evanghelică. Este unul dintre cele mai frumoase orașe din România.

Situl rural Câlnic merită explorat dacă ești pasionat de istorie. Cetatea este inclusă în Lista Patrimoniului Mondial UNESCO, iar Turnul Siegrifrid stă mărturie secolelor trecute. Începând cu 2003, cetatea Câlnic a fost transformată într-un centru cultural științific internațional, unde turiștii pot participa la expoziții și evenimente culturale interesante. În plus, situl se află într-un peisaj deosebit, iar în sat și în împrejurimi te poți bucura de plimbări prin natură și vizitarea unor obiective turistice importante din Transilvania, dacă alegi să călătorești cu mașina personală. Întreaga zonă este de o frumusețe aparte, așa că ia-ți câteva zile de concediu pentru a o explora pe îndelete.

The post Câlnic, satul din România inclus în UNESCO, de care cei mai mulți nu știu first appeared on Turism Istoric.

Arhitectura brâncovenească are nu numai un caracter religios, ci şi unul laic, în timpul domniei voievodului martir Constantin Brâncoveanu fiind zidite nu numai biserici, ci şi numeroase palate sau case boiereşti. Edificii domneşti au fost construite la Potlogi, Sâmbăta de Sus, Mogoşoaia, Doiceşti sau Obileşti, din toate acestea nu au mai rămas decât cele de la Mogoşoaia şi Potlogi.

Tuneluri pe sub râu

Astăzi în localitatea Siliştea(fostă Obileştii Vechi), din judeţul Călăraşi, nimic nu mai aminteşte de locul drag sufletului brâncovenesc. Un pasionat şi bun cunoscător al istoriei zonei, părintele paroh Ion Bădica din Siliştea povestea într-un interviu pentru Ziarul Lumina că în anul 1976 doar ruinele beciului mai puteau fi observate.

“Prin 1976, am avut şi eu prilejul să văd parte din ruinele curţii domneşti, cu prilejul lucrărilor de conservare a beciului. Aici, Brâncoveanu avea cel mai mare depozit de vinuri din zonă. Acum se mai vede doar urma unei gropi, aflată la intrarea în beci. În perioada comunistă, insula a fost cultivată de CAP, accesul pe ea făcându-se pe trei drumuri de pământ. În 1983, odată cu lucrările de amenajare a râului Mostiştea, a crescut nivelul apei şi insula nu a mai putut fi lucrată. Astăzi este complet sălbatică”, povesteşte preotul. Legendele locale spun că din acest beci porneau pe sub râu mai multe tuneluri, unul dintre ele ducând până la «Malul bătăliei», din satul vecin, Valea Argovei, locul unde, la 1812, s-a purtat una din marile bătălii ruso-turce.

Loc de petreceri fastuoase

La Obileşti, familia domnitorului se simţea în siguranţă, iar aici aveau loc unele dintre cele mai frumoase petreceri din epocă. La masă se serveau bucate alese, iar apa şi vinul erau răcite la gheaţă. De pe mese nu lipseau plăcintele cu răvaşe, mâncărurile alese din carne de pasăre, vânat, şalăul sau bibanul, „ostropialele“, „salaturile“, „dulceţurile“ şi chiar scoicile şi melcii.
Tradiţia spune că la Obileşti, voievodul se întâlnea deseori cu emisari sau oaspeţi veniţi de la Înalta Poartă,  dar şi cu ambasadori, căci locul este mai aproape de Dunăre decât Bucureştiul sau Mogoşoaia. Peste fluviu, se afla cetatea turcească Turtucaia. Şi tot aici primea rapoartele discrete ale iscoadelor, care îl informau despre ce se întâmpla la Înalta Poartă, ce intrigi se mai urzesc prin cancelariile europene, ce mişcări fac, dincolo de Dunăre, armatele turceşti. De aici îşi trimitea solii spre cancelariile vremii etc, spun istoricii. Au fost perioade când Ţara Românească a fost condusă de domn din acest palat!

Turcii au pus focul

După martirizarea Brâncovenilor, curtea a rămas în părăsire. Se spune că la 1821, în timpul Revoluţiei lui Tudor Vladimirescu, colonelul turc Chehaia Bey a venit de la Turtucaia cu o unitate militară, pentru a interveni în conflict. A stat aici, la palatul părăsit al lui Brâncoveanu, cinci zile. Primind veste că Tudor Vladimirescu a fost omorât la marginea Târgoviştei, colonelul a părăsit palatul, nu înainte de a-i da foc. “La 1860, domniţa Zoe Brâncoveanu, cu cărămizile scoase din ruinile palatului de pe insulă, a ridicat două biserici cu acelaşi hram, «Sfântul Nicolae», una în satul nostru, Siliştea, şi cealaltă la Valea Argovei“, ne mărturiseşte părintele.

The post Istoria misterioasă a palatului brâncovenesc bântuit de la Obileşti first appeared on Turism Istoric.

Slănic Prahova – istoric

Stațiunea Slănic Prahova este cunoscută în primul rând datorită prețioaselor sale zăcăminte de sare, exploatate de peste trei secole.

Istoria bogată a stațiunii este documentată încă din anul 1685, când spătarul Mihai Cantacuzino a cumpărat mina de sare din zonă. Prima exploatare a avut loc în 1688, iar ulterior, în anul 1865, s-a trecut la exploatarea de tip clopot.

Deși nu sunt cele mai vechi exploatări de sare din România, sunt cu siguranță cele mai recente documentate.

Înregistrările istorice își găsesc rădăcinile în inițiativa lui Mihai Cantacuzino, care, conștient de bogățiile regiunii Slănic Prahova, și dorind să exploateze o mină, a achiziționat moșiile Slănic în anii 1685 și 1694.

Un document din 1685 atestă tranzacția prin care locuitorii din Slănic vând jumătate din hotarul lor cu tot terenul cu sare, pentru a se deschide o ocna, contra sumei de 700 de taleri.

Prima exploatare a început în 1688 pe Valea Verde, urmată de deschiderea exploatărilor de la Baia Baciului între anii 1689-1691. În 1713, Cantacuzino a donat mosia sa din Slănic, împreună cu ocnele de sare, Mănăstirii Colțea din București.

Avansând în timp, iluminatul electric a fost introdus în mina Mihai din 1912, iar în 1931 s-a perfecționat metoda de exploatare.

Aceste îmbunătățiri au încheiat lucrările de exploatare în 1943, când s-a trecut la o nouă exploatare sub minele Mihai și Carol, denumită Unirea.

Exploatarea din Unirea a continuat până în 1970, când s-a mutat în mina Victoria, iar din 1992 s-a trecut la exploatarea rezervelor din câmpul Cantacuzino.

În secolul al XVII-lea, exploatarea sarii s-a realizat la Baia Baciului, Baia Verde și Dorobănțești, despre care există puține informații.

În prima parte a secolului al XVIII-lea, sarea a fost exploatată din ocnele Baia Verde, Baia Baciului, Ocna din Vale și Ocna din Deal, ultimele două fiind documentate din 1847.

Din 1865, s-a trecut la exploatarea sarii în mina „Sistematica” din zona Voinoaia, marcând un progres major în mineritul sarii la Slănic, trecând de la exploatarea tip „clopot” la cea „sistematică cu mai multe camere”.

Re-exploatarea ocnelor din Deal și Vale (1875-1881) s-a datorat prezenței apelor de infiltrare și calității slabe a sarii.

În 1881, a fost deschisă și mina Carol (Principatele Unite), care a funcționat timp de 61 de ani, până în 1935. Din 1912, s-a deschis și mina Mihai (23 August), care a funcționat simultan cu mina Carol.

Cu trecerea timpului, stațiunea a cunoscut modernizări și îmbunătățiri semnificative, inclusiv introducerea curentului electric în minele de sare în 1912 și eliminarea exploatației manuale.

Stațiunea Slănic Prahova – baze de tratament 

Orașul Slănic Prahova s-a dezvoltat continuu, așa că nu e de mirare că anual sosesc aici mii de turiști care vor să profite de posibilitățile de tratament, cât și de oportunitățile de a petrece vacanțe relaxante.

Una dintre cele mai remarcabile atracții ale stațiunii este Salina Slănic Prahova, o adevărată comoară subterană.

Shutterstock

Turiștii pot beneficia de microclimatul sărat al minei Unirea, care oferă tratament pentru o gamă variată de afecțiuni respiratorii, precum astmul bronșic, bronșita cronică sau alte afecțiuni din sfera ORL.

Pe lângă tratamentul specific oferit de Salina Slănic, stațiunea dispune și de o serie de lacuri naturale cu ape cloruro-sodice hiperconcentrate, cum ar fi Baia Baciului, Grota Miresei, Lacul Porcilor, Baia Roșie și Baia Verde, ce completează oferta de tratament și relaxare.

Printre principalele indicații terapeutice se numără afecțiunile cronice ale aparatului respirator și din sfera ORL, bolile reumatismale, afecțiunile neurologice, bolile metabolice și dermatologice, precum și problemele endocrine și de nutriție.

Resursele de tratament din stațiune includ și un sanatoriu amenajat în vechea mină de sare, unde se utilizează microclimatul de aer sărat pentru tratarea bolilor respiratorii.

Pe lângă facilitățile de tratament, Slănic Prahova oferă și un climat temperat, benefic pentru relaxare și refacere.

Există unități de tratament balnear, precum Hotelul Balnear Slănic, dar sunt și multe alte unități de cazare disponibile în zonă, la prețuri accesibile.

Slănic Prahova – obiective turistice de vizitat

Slănic Prahova este un loc ideal pentru o vacanță de weekend. Pe lângă celebra salină, acest loc are o mulțime de alte obiective turistice.

Mina Unirea

Odată o exploatare minieră de sare, astăzi este o destinație turistică fascinantă. Are 15 galerii la o adâncime de 220 de metri și găzduiește două săli amenajate ca un sanatoriu subteran. După încheierea exploatării miniere în 1972, mina a fost dedicată circuitului turistic și tratamentului medical sub supraveghere.

Muzeul Sării

Organizat în Casa Cămărășiei, o clădire monument istoric construită în secolul al XVIII-lea, acest muzeu este o incursiune în istoria activității miniere de sare din regiune. Aici vei găsi exponate care îți vor dezvălui trecutul bogat al acestei industrii.

Mănăstirea Crasna:

Se află la aproximativ 15 km nord de Slănic și este construită în pădure, lângă pârâul Crasna.

Muntele de Sare

Muntele de Sare este rezervație naturală geologică și geomorfologică. Te poți bucura de o priveliște spectaculoasă și de un peisaj unic în timp ce te plimbi prin această zonă,

Biserica Nașterea Maicii Domnului

Această biserică este încărcată de istorie. Se află în Slănic și este un loc de rugăciune extrem de frumos pe care ar trebui să îl vizitezi.

Trasee turistice

Dealurile din jurul stațiunii Slănic Prahova sunt perfecte pentru iubitorii de excursii. Plimbările pe lângă izvoarele cu ape sulfatate, cloro-sodice și calcice te vor aduce către locuri precum ântâna Rece-Sub Cetate, Fântâna lui Dușman sau Fântâna Gogon.

Mănăstirea Zamfira

Această mănăstire este celebră pentru opera marelui pictor român Nicolae Grigorescu. Acesta este un loc de pelerinaj și este încărcat de istorie.

Mănăstirea Suzana:

Arhitectura tradițională și atmosfera plină de liniște fac din acest loc unul cu o încărcătură foarte mare. Pictura murală merită văzută măcar o dată și admirată.

Salina Slănic

Se numără printre cele mai celebre obiective turistice din România și este o destinație recomandată de medici pentru tratamente eficiente ale bolilor respiratorii.

Înăuntrul salinei vei găsi cel mai pur aer din Europa, fiind și cea mai mare de pe continent, cu aproape 3 milioane de metri cubi de sare excavată.

Încăperile din subteran sunt uriașe, ajungând până la 50 de metri înălțime lucru care te face să te simți cu totul special.

Accesul în salină se face cu ajutorul unor microbuze și înăuntru poți vedea lucrări de sculptură istorică, colecții de sare și cel mai mare planetariu din România.

Muntele Verde – Piatra Verde

Această rezervație geologică are o culoare verde pal, iar când plouă devine verde intens. Piatra Verde este de fapt o rocă moale, care se fărâmiță ușor și s-a format prin acumularea de formațiuni cenușii provenite din erupțiile vulcanice.

Unde se află și cum ajungi la Slănic Prahova

Stațiunea Slănic Prahova din județul Prahova este cea mai accesibilă pentru bucureșteni, motiv pentru care reprezintă cea mai bună variantă pentru un weekend prelungit relaxant.

Accesul este ușor, pentru că Slănic se află la doar 40 de kilometri distanță de orașul Ploiești și aproximativ 100 de kilometri distanță de capitala București.

Cu mașina, călătoria durează aproximativ 1 oră și 30 de minute. Ruta cea mai convenabilă este pe drumul național DN1, ce leagă Bucureștiul de Ploiești.

Poți ajunge în Ploiești și cu trenul din București sau cu microbuzul, fiind curse regulate care pleacă zilnic din diferite autogări din capitală.

Din Ploiești, există microbuze care pleacă la fiecare jumătate de oră din Ploiești Nord, ca să ajungi rapid în stațiunea Slănic.

The post Slănic Prahova – stațiunea din România cunoscută pentru salina de aici, ce alte comori curative mai are first appeared on Turism Istoric.

Vorbim despre culele din Oltenia și Muntenia („culă”- locuință boierească fortificată, nr.), unice în peisajul arhitectural românesc, pe care, dacă le vizitați, veți avea ocazia să descoperiți viața boierilor din Oltenia de odinioară.

Numărul acestor locuințe nu este cunoscut cu exactitate. Se pare, însă, că în secolul al XIX-lea ar fi fost peste 50. Astăzi se mai păstrează doar jumătate dintre ele, iar până în prezent, 11 cule au fost incluse în Ruta culelor din programul de turism cultural România Atractivă.

 Cum „au ajuns” culele în România 

Țara Românească, inclusiv Oltenia, a intrat în atenția sultanilor otomani încă de la finalul domniei lui Mircea cel Bătrân (1418). Nu neapărat ca rută principală de cucerire a Europei, ci ca un stat tampon între imperiu și regatul maghiar. Acest fapt a făcut ca la nord de Dunăre, în Țara Românească, să nu existe atât de multe cetăți sau orașe fortificate, precum în Transilvania sau chiar în Moldova.

Această particularitate politică și regională a făcut ca boierii să ridice cule, iar domnitorii să investească în fortificarea mănăstirilor. Aceste fortificații au trecut cumva „neobservate” de puterea otomană, tocmai pentru că „modelul” lor a fost importat de la sud de Dunăre. 

Pentru că nu puteau să construiască cetăți sau castele, elitele acestor locuri au ridicat ceea ce pare a fi o casă mai mare, supraînălțată.

Etimologia cuvântului „culă”, de altfel, derivă din turcescul „kule”, care desemnează un turn, iar în spaţiul românesc defineşte, prin extensie, o locuinţă întărită în formă de turn, care are drept caracteristici principale un parter înalt, masiv, o scară interioară de acces spre etaj şi retrageri succesive ale zidului în înălţime.

Cule se găsesc încă în Bulgaria, Albania, Grecia, Serbia, Bosnia și Herțegovina, Macedonia de Nord, Muntenegru, Regiunea Kosovo și, la nord de Dunăre, în sudul României, cu precădere în Oltenia.

Cula Greceanu – locul unde a fost filmat „Aferim” 

Culele oltenești nu sunt doar monumente de arhitectură, ci și locuri pline de istorie, de legende și de povești ce se vor descoperite. Cula Greceanu din Măldărești este una dintre ele. Aici s-a filmat celebra peliculă „Aferim”, a regizorului Radu Jude.

Multe platouri de filmare ale unor producții celebre au devenit ulterior adevărate obiective turistice, însă în cazul de față tocmai autenticitatea locului și a clădirii a oferit un plus de farmec filmului distins cu Ursul de argint la Berlin, în 2015.

Și nu e unicul film în care a apărut. Producțiile cinematografice precum „Drumul oaselor” (1980), „Iancu Jianu haiducul” (1981) și „Trandafirul galben” (1982) conțin scene filmate aici.

Cula Greceanu are însă o poveste mult mai lungă. Documentele o atestă la începutul secolului al XVII-lea ca turn de veghe şi de apărare. Apoi, este refăcută cu multe influențe ale stilului brâncovenesc, precum cele două cerdace cu arcade şi bolţile de penetrare din încăperea de la etajul întâi. 

Povestea unei iubiri interzise 

Deși cei mai mulți istorici locali plasează începuturile acestei cule mai degrabă în vremea lui Mihai Viteazul, există legende, dar și indicii istorice, din care reiese că prima construcție ridicată aici ar fi mult mai veche, de pe la începutul secolului al XVI-lea, când marele boier Nan, cu slujba de paharnic la domnie, a construit această culă pentru apărarea sa și a familiei sale. Dacă luăm în considerare anul 1517, cea mai vehiculată dată de construcție a primei cule la Măldărești, atunci aceasta ar fi cea mai veche culă cunoscută din România.

Revenind pe firul legendei, folclorul spune că nepotul boierului Nan, Tudor, zis mai târziu Maldăr, viteaz și înavuțit cu averile strămoșilor săi, își alcătuiește o oaste pe cheltuiala sa și se pune la dispoziția lui Mihai Viteazul, care pentru faptele sale de vitejie îl răsplătește mărindu-i moșia strămoșească și dându-i și rang de căpitan de oaste.

După moartea voievodului, căpitanul Maldăr, venind cu oastea sa în ajutorul lui Radu Șerban Voievod în lupta contra lui Simion Movilă pentru cucerirea domniei, cade prizonier în mâinile lui Simion, care îl predă hanului tătar ce îl ajutase în luptă.

Fiica hanului, Muhibe, văzând pe Tudor așa de chipeș, de mândru și de viteaz, se îndrăgostește de el, îi înlesnește eliberarea căsătorindu-se cu el și vine să locuiască la casa părintească a lui Tudor din Măldărești. Bineînțeles, circulă și o altă versiune a poveștii, în care fata îl ajută pe Tudor să evadeze și cei doi tineri fug împreună pentru a scăpa de furia hanului și se opresc abia în vatra Măldăreştilor, unde construiesc această culă și trăiesc fericiți până la adânci bătrâneți.

Lui Tudor i-a fost atât de dragă tătăroaica, încât a trăit cu ea toată viața și a avut șapte copii, buni luptători, printre care și Ioniță Turbatul. Se pare că atât el, cât și fratele său, Atanasie, ar fi făcut parte din oastea lui Brâncoveanu, în jurul anului 1693.

Nu putem spune cu certitudine cât din această poveste este legendă și cât este adevăr istoric, însă documentele medievale îl menționează pe fiul lui Tudor Maldăr, marele paharnic Atanasie, care a modificat cula în anul 1688.

Aspectul actual al culei datează din secolul al XVIII-lea, ea fiind renovată între anii 1780 și 1790 de către boierul Gheorghe Măldărescu, nepotul căpitanului Tudor, împreună cu soția sa Eva. În anul 1790, aceștia au construit și biserica „Sf. Nicolae și Sf. Voievozi”, situată în apropierea culei.

Tragica moarte a Evei, ultima care a purtat până la sfârșitul vieții numele Măldărescu

După moartea boierului Gheorghe Măldărescu, soția lui, jupânița lui Eva a rămas singură și a trăit în culă până la al 90-lea an – în perioada în care e plasată acțiunea din Aferim.

Una dintre legende spune că, într-o noapte cu furtună puternică, când jupânița se retrăsese în camera ei, voci necunoscute s-au auzit din casă. Jupânița s-a înspăimântat și a strigat după ajutor, dar nimeni nu i-a auzit strigătele din cauza vijeliei și a ploii. A auzit cum ușa s-a prăbușit sub loviturile tâlharilor. Speriată, a fugit în camera alăturată și a ieșit în curte printr-o ușă din spate, îndreptându-se spre grădina din vale.

La lumina unui fulger, tâlharii au văzut-o și au urmărit-o. Au prins-o și au târât-o înapoi în casă. Când au aprins o lumânare și i-au cerut cheile cufărului cu bani, au descoperit că era moartă, cu ochii fixați asupra lor. Speriindu-se, tâlharii au fugit în noapte.

Alte versiuni ale poveștii spun că ar fi fost torturată și, deoarece a refuzat să dezvăluie locul unde erau ascunși banii, a fost ucisă. Ea a fost ultima persoană care a purtat numele Măldărescu până la sfârșitul vieții.

În anul 1853, cula a fost dată ca zestre Mariţei Măldărescu, la căsătoria acesteia cu pitarul (dregător din Ţara Românească, al cărui rol era să aprovizioneze cu pâine curtea domnească) Costache Greceanu, fost ispravnic de Vâlcea. Marița a căpătat după căsătorie numele Greceanu.

În jurul anului 1934, pictorița Olga Greceanu, descendentă directă a boierilor fondatori ai culei, a realizat o splendidă frescă în stil românesc tradițional, care îi înfățișează pe toți strămoșii săi.

Din 1967, cula a fost transformată în muzeu de etnografie, funcție pe care o îndeplinește și astăzi. La Măldărești, în cadrul Complexului Muzeal, puteți vizita și Cula I. Gh. Duca, precum și Casa Memorială I. Gh. Duca, ambele fiind monumente arhitecturale europene cu o semnificativă valoare istorică.

Aplicația de turism cultural România Atractivă te poate ajuta să descoperi astfel de bijuterii mai puțin cunoscute publicului larg din România sau din străinătate. „Ruta culelor” este o propunere foarte interesantă, unde poți descoperi unde a petrecut Mihai Viteazul când a fost numit ban al Olteniei sau cum arată locuința familiei Vladimirescu, locul unde s-a pus la cale Revoluția din 1821.

The post Iubiri interzise, jafuri și pelicule cu milioane de spectatori. O vizită în culele boierilor din Oltenia first appeared on Turism Istoric.

Prima mare grupare de istorici și lingviști a considerat că numele de Severin trebuie raportat la împăratul roman Septimius Severus (192-201), care și-a legat anii de împărăție de ridicarea în rangul de colonie a Drobetei. Alți cercetători, pe motivații lingvistice așezate pe un element geografic indiscutabil – așezarea acestui stat la nord de bizantini, Asănești și sârbi – traduc cuvântul slavon sever în nordic. Prin urmare, Țara Severinului era la nord de alt stat situat la sud de ea, notează Cetatea Medievală a Severinului, pe pagina de Facebook a instituției.

Apariția Tării Severinului în izvoare la începutul secolului al XIII-lea coincide cu momentul de apogeu al statului româno-bulgar al Asăneștilor, creat în urma solidarizării româno-cumane din 1185. Consemnarea unei realități de către marile forțe politico-militare aflate în confruntare presupune o existență anterioară momentului primelor mențiuni.

Țara Severinului era deci un stat românesc constituit în jurul Dunării, în amonte de Vadul Cumanilor (Vadul Diiului sau Vadul Calafat-Vidin), în zona unde s-a perpetuat tradiția despre o Podunavie veche (strana) în titulatura domnilor Țării Românești, anterioară momentului includerii ei în titlul cneazului sârb Lazăr (1379/1380), deci a extinderii stăpânirii acestuia și a fiului său Ştefan Lazarevici până la fluviu (peste regiunile Braničevo și Kučevo din nord-estul Serbiei de astăzi); iar la nord de Dunăre se întindea peste tot teritoriul dintre Tisa și Olt, până la defileul Mureșului.

De altfel, într-o hartă politică din secolul al XVI-lea când se fac suprapuneri de numiri antice, Dacia Mediterranea se găsește peste Hațeg, Ardeal și Muncaci, adică deasupra părților de nord ce începeau cu Țara Severinului.

Țara Severinului coincide ca realitate geografică statului ducelui Glad căruia i s-ar adăuga Oltenia (teritoriul dintre Dunăre, Olt și Carpații Meridionali).

Surse de informații și lectură:

^{Cetatea Medievală a Severinului – Important Centru Militar, Comercial și Spiritual al Țării Românești – Ed. MJM Craiova, 2019 – pag.25, 26
FORMAȚIUNI CU CARACTER STATAL ÎN JURUL CARPAȚILOR MERIDIONALI (SECOLELE VIII-XIII) – Dinică Ciobotea}

The post Unde se afla „Țara Severinului”? first appeared on Turism Istoric.

Bujorul românesc a fost declarată floarea națională a României în 2022

Culoare, miros, deliciu pentru ochi și suflet. Cu alte cuvinte, bujorul românesc. Regăsit în multe zone din țară, bujorul românesc a devenit în 2022 floarea națională a României, sărbătorită fiind pe 15 mai. Inclusiv Casa Regală a României celebrează această floare devenită simbol. De Ziua Regalității (10 mai), Casa Regală a organizat un garden party formal în grădina Palatului Elisabeta în București, încăperile palatului fiind decorate cu bujori roșii și albi, „iar cei 4.000 de invitați la Garden Party au primit, fiecare, câte o floare“, a transmis Majestatea Sa Margareta, principesă a României.

Colonizatori în Munții Măcinului

Una dintre zonele în care întâlnim multe rezervații de bujori este Dobrogea. Găsim aici rezervația din Munții Măcinului, care în luna mai oferă un adevărat spectacol în care roșul florii de bujor se așterne pe verdele închis al tulpinii și vegetației din jur – un tablou greu de uitat. Poienile din această zonă sunt adevărate oaze de liniște și culoare și se poate ajunge la ele pornind din satul Greci. Dacă vrei să te bucuri de spectacolul naturii cât mai mult, poți parcurge pe jos tot traseul Cozluk ce pornește din satul Greci și te duce la minunatele poieni cu bujori.

Traseul este unul de tip circuit, fiind marcat cu punct roșu, și are o lungime de 16 kilometri, astfel că, dacă vrei să îl parcurgi în întregime pe jos, este recomandat un echipament sportiv și, desigur, suficientă apă. Și cei care vor să facă puțin mai mult sport sunt norocoși, întrucât traseul poate fi făcut și cu bicicleta, inclusiv pe poteca străjuită de stejari și tei. Totodată, este bine de știut că prima parte din traseu, cea de până la intrarea în potecă, poate fi făcută și cu mașina. Cei care vor să afle mai multe despre minunățiile zonei (inclusiv broasca țestoasă dobrogeană), dar și micile pericole (precum câinii de la stâne) se pot informa de la Centrul de vizitare – Parcul Național Munții Măcinului, de unde și începe traseul Cozluk.

În această zonă se găsesc și diferite opțiuni de cazare în cazul în care vrei să petreci mai multe zile aici (căci există mai multe trasee în zonă) sau să vezi un apus în mijlocul naturii – de la spații pentru amplasarea cortului sau rulotei până la cazări mai tradiționale sau mai moderne. 

„Țara bujorilor înfloriți“

Tot în Tulcea se află și Rezervația de Bujori de la Enisala, cunoscută și sub numele de „Ţara bujorilor înfloriți“. Situată în apropierea localității cu același nume, zona este o atracție turistică impresionantă în această perioadă, când bujorii și restul florei îți trezesc simțurile și te fac să aștepți cu și mai multă nerăbdare vara. Deși drumul către rezervație nu este marcat, localnicii sunt binevoitori cu cei care vor să vadă bujorii înfloriți și le oferă îndrumările necesare. De asemenea, câteva locuri cu bujori sunt marcate și pe Google Maps, astfel că, înarmați cu puțină răbdare, veți descoperi micile sau marile oaze în care bujorii dansează în bătaia vântului.

Bujorul de stepă are frunzele asemănătoare cu cele ale mărarului

În apropiere pot fi vizitate și alte obiective turistice precum Cetatea Enisala – singura fortăreață medievală rămasă în picioare din Dobrogea –, Mănăstirea Cocoșu – construită pe locul unui lăcaș de cult ce datează de la sfârșitul secolului XIX –, Mănăstirea Celic-Dere – în cadrul căreia se află o biserică construită în stil clasic modern –, Geamia Mestan Aga, Casa Memorială „Panait Cerna“ sau situl arheologic „Cetatea Dinogetia“ de la Garvăn unde pot fi văzute ruine datând din diferite perioade.   

Rezervația Naturală Hagieni

Situată în județul Constanța, Rezervația Naturală Pădurea Hagieni pare un loc desprins din poveste – o poveste despre care nu mulți români știu prea multe, mai ales că drumul până acolo nu este marcat. Drumul spre rezervație este pietruit și mai greu accesibil, potrivit celor de la Discover Dobrogea. Întreaga pădure, aflată la aproximativ 10 kilometri de Mangalia, are o suprafață de 586 de hectare, aria rezervației fiind de 395 de hectare. Primăvara, mai ales în luna mai, pădurea te îmbie cu mirosuri care de care mai parfumate: de la cel de ghiocei la cel de toporași sau, în mai, de bujori.

În Pădurea Hagieni, bujorii de stepă sunt cei care completează coloritul naturii cu roșul lor aprins și viu. Cu frunze delicate, asemănătoare plantei de mărar, bujorul de stepă poate fi întâlnit pe cele două trasee destinate turiștilor aflate în pădurea dobrogeană, care îți dă senzația că te afli la munte. Primul traseu te duce spre zona Pănoiu, unde se află și lacul cu același nume, iar cel de-al doilea trece prin mijlocul rezervației și este denumit zona Cazane, unde se află pădurile de cărpiniță și stejar. Cei care vor să viziteze această rezervație trebuie să știe că în pădure nu se pot face grătare, însă se pot bucura de un picnic în aer liber. Devenită arie protejată din 1970, rezervația este alcătuită din peste 840 de specii de plante, fiind și habitatul a numeroase specii de plante și animale – un rai mai ales pentru botaniști, dar și pentru zoologi și turiștii care nu trebuie să plătească nicio taxă pentru a se bucura de bogățiile naturii.

Bujorii românești sunt plante protejate de lege

În apropierea rezervației mai pot fi vizitate Mănăstirea Limanu Hagieni, Balta Limanu, Peștera Limanu, precum și ruinele Cetății Albești, situată în vestul Pădurii Hagieni.

Sus, în Dealul Bujorului

O altă arie protejată de interes național este Rezervația Naturală Dealul Bujorului, situată în județul Tulcea. Zona este una cu poieni, pajiști și păduri de șleau, fiind situată în versantul sudic al Dealului Bujorului. Aici întâlnim planta națională a României – bujorul românesc. Este o specie de bujor sălbatic care a fost inclusă în „Lista Roșie a plantelor superioare“. „Florile de bujor de aici se găsesc în zonele de poieni semiumbrite de stejari seculari. Sunt atât de mulți bujori încât ai impresia că ai ajuns pe un imens covor roșu, frumos mirositor și elegant. Ai uneori impresia că toți s-au ocupat să cultive o grădină minunată, imensă, cu bujori. Care e luna cea mai potrivită pentru a vedea tot acest spectacol? Luna mai, însă poți găsi bujori la fel de frumoși și în iunie, pe căldură“, se precizează pe site-ul Primăriei Babadag. De asemenea, autoritățile menționează faptul că în rezervație se găsește o pădure de tip submediteranean „care adăpostește o mulțime de specii de păsări și animale pe cale de dispariție“, fiind declarată rezervație naturală nu doar datorită acestei păduri, cât „în special datorită soiului de bujor sălbatic care crește în libertate“.

„Merită să mergi acolo deoarece este atât de frumos încât nici nu știi unde să-ți muți privirea, mai ales în perioada în care înflorește bujorul de pădure, de aici fiind și numele de Pădurea Bujorului. Zona din jur este specifică Dobrogei – dealuri puțin înalte și acoperite de vegetație la fel de puțin înaltă (de obicei), întrerupte de porțiuni cu păduri și «ochiuri» de poieni pline de flori și ierburi înalte. Mulți au comparat relieful cu savanele africane și, uneori, în arșiță verii, chiar așa pare“, mai precizează sursa menționată. În apropiere poate fi vizitată și Rezervația de liliac „Valea Oilor“, iar mai departe, mergând spre Babadag, și Peștera lui Vârlan. Totodată, în localitatea menționată se află și Muzeul de artă orientală din Babadag, dedicat fiind culturii turcilor și tătarilor musulmani care au trăit în Dobrogea și ai căror urmași locuiesc în continuare în această zonă.

The post Unde poți vedea cele mai extinse rezervații de bujori din țară first appeared on Turism Istoric.