Castelul Hunedoarei – mărturie a unui trecut plin de vitejie

Castelul Hunedoarei este unul dintre cele mai frecventate puncte turistice din România.  Zidurile sale încă păstrează trecutul glorios la care a fost părtaș și prezența celui care este considerat întemeietorul său – Iancu de Hunedoara.

Istoria provenienței castelului

Cu mai bine de un mileniu în urmă, Europa avea parte de o schimbare covârșitoare: se trecea de la o societate a sclaviei la una feudală, începea să se facă simțită o dezvoltare economică, socială și culturală. Năvălirea popoarelor asiatice (în principal cel turc și cel mongol) a îngreunat evoluția statelor. La jumătatea secolului al XV-lea imperiul otoman deja devenise un pericol major pe continent. În acest sens s-au organizat cruciade și tot felul de campanii de apărare.

În Țara Românească au existat câteva familii de boieri mici care au ales să se mute în Transilvania, considerând că munții le-ar oferi o oarecare protecție. Între ele se afla și Șertm cu fiii săi, Voicu, Mogoș și Radu. Faima lor de buni ostași a ajuns până la urechile regelui Sigismund care i-a învrednicit cu funcții.

Voicu a fost numit ostaș al curții regale. La începutul secolului XV el se căsătorește cu o tânără maghiară din Hunedoara. La 1407 este adus pe lume tânărul Ioan, viitorul Iancu de Hunedoara, unul dintre cei mai bravi conducători de oști în lupta împotriva turcilor.

În 1409 regele Sigismund dăruiește familiei lui Voicu cetatea din Hunedoara și împrejurimile ce țineau de ea. Scopul său a fost să întărească granițele Ungariei în fața pericolului turcesc, legând anumite familii prin interese materiale de teritoriile respective. Acea cetate avea să constituie doar începutul măiestuosului castel din ziua de azi.

Castelul Corvinilor între legendă și realitate

Un alt semn de apreciere primit de Voicu de la regele Sigismund a fost blazonul nobiliar al familiei: un corb cu aripile desfăcute și purtând în plisc un inel. De la acest semn au pornit o sumedenie de legende ce nici până azi nu și-au demonstrat veridicitatea. Cea mai cunoscută spune că Ioan ar fi fiul nelegitim al lui Sigismund de Luxemburg. Regele i-ar fi dăruit femeii de care se îndrăgostise un inel, ca semn de recunoaștere pentru copilul ce urma să se nască. Un corb a fost atras de strălucirea inelului și l-a furat din mâna micuțului Ioan. Tatăl vitreg l-a recuperat împușcând pasărea. Mai târziu băiatul s-a prezentat la curtea regală și a fost recunoscut în funcție de el. După ce i-a povestit regelui pățania, s-ar fi decis stabilirea acestui blazon.

În realitate lucrurile stau cu totul altfel. Blazonul nobiliar este foarte asemănător cu stema Țării Românești: un vultur cu o cruce în cioc. Acest lucru marchează proveniența familiei de acolo. Or dacă Ioan ar fi fost într-adevăr fiul nelegitim al lui Sigismund, ar fi putut interveni oricând cu pretenții asupra tronului Ungariei. Pe parcursul carierei sale politice a avut nenumărate ocazii să o facă.

De la cetate medievală la castelul impunător de astăzi

Tânărul Ioan copilărește la curtea cetății din Hunedoara în strânsă legătură cu plaiurile și meleagurile românești. A fost atras de mic de meseria armelor, iar la începutul carierei sale militare aduce felurite servicii de acest ordin Ungariei. În 1439 susține urcarea pe tron a regelui Vladislav Jagello, în grațiile căruia intră  numaidecât.

În 1440, Ioan este învrednicit cu funcția de voievod al Transilvaniei. Poporul său va ajunge să îl cunoască după numele Iancu de Hunedoara. Înainte de a merge în Transilvania să-și revendice titlul, el trece pe la cetatea copilăriei și îi aduce îmbunătățiri.

Prima fază a lucrărilor se termină în 1446, când el devine guvernatorul Ungariei. În perioada 1440 – 1441 au fost supravegheate de el  cu minuțiozitate. Face Sala Cavalerilor – un admirabil exemplu de arhitectură gotică, destinată balurilor și serbărilor. Au fost ridicate turnurile circulare (Turnul Capistrano, Turnul Pustiu, Turnul Toboșarilor și Turnul Buzdugan) și consolidate zidurile de apărare.

A doua fază a construcțiilor se termină odată cu moartea lui. Capela este una dintre cele mai importante elemente aduse în acea perioadă. Galeria suspendată, lungă de 33 metri, a fost concepută pentru a asigura legătura cu castelul. Au mai fost ridicate Turnul Nje Boisia și aripa Matia. În 1480, castelul putea fi comparat cu cele mai mari monumente din vestul Europei prin grandoare și frumusețe.

Timpul trece, povestea rămâne

Iancu de Hunedoara și-a apărat brav poporul împotriva turcilor. Urmând o politică de ofensivă, a participat la organizarea unor numeroase expediții de atac. Cea mai cunoscută este Campania cea Lungă (1443 – 1444) din cadrul Cruciadei. Au fost susținute șase lupte cu turcii, dintre care cinci s-au soldat cu succes. Condițiile reci din timpul iernii i-au silit pe cruciați să termine campania la șase luni după ce fusese inițiată.

Următoarea bătălie s-a încheiat cu eșecul de la Varna din 1444. Regele Vladislav și Ioan au încălcat armistițiul încheiat cu turcii care prevedea o pace pe durata a trei ani. Regele polonez a pierit în război, spre marea dezamăgire a lui Iancu. Următoarele sale lupte împotriva turcilor vor fi  însuflețite și de dorința de a-și răzbuna prietenul.

În 1446, Iancu este ales guvernator și atrage ura marii nobilimi. Vedeau în politica sa pericolul de a-și pierde averile. Ar fi preferat un tratat de pace cu turcii în urma căruia să plătească tribut, iar ideea războiului îi înspăimânta pe acești nobili.

O altă expediție, organizată de aceasta dată cu foarte puțini ostași, îi aduce lui Iancu eșecul de la Kossovo Polje (1448). Turcii au fost foarte numeroși și bine pregătiți pentru război. Înfrângerea face ca puterea sa politică să slăbească în fața societății.

Este semnat Tratatul de Pace de la Adrianopol, care promitea liniște pe durata a trei ani. În 1452 Iancu renunță la funcția de guvernator cu scopul de a opri conflictele cu marea nobilime. În 1453 turcii cuceresc Constantinopolul și amenință Ungaria cu un viitor asediu. Ultima bătălie din viața lui Iancu de Hunedoara are ca obiectiv împiedicarea asedierii Belgradului. Câștigă bătălia, dar se îmbolnăvește și moare la 1456.

Toată creștinătatea este zguduită de vestea morții sale. Papa, cronicarii și învățații timpului îi însemnează și deplâng stingerea. Chiar și sultanul Mohammed II, inamicul său, este mișcat și afirmă că, de la începutul veacurilor, niciodată nu a stat un asemenea om în slujba vreunei cauze.

Iancu de Hunedoara rămâne unul dintre cei mai bravi conducători pe care i-a dat poporul român. Acțiunile și luptele sale însetate de patriotism rămân cuprinse între zidurile castelului. Astăzi funcționează ca muzeu și atrage an de an milioane de turiști. Încăperile sale păstrează încă amintirea copilului Ioan, a comandantului cu înclinări arhitectonice, a voievodului drept și a guvernatorului care a luptat până la ultima picătură de sânge pentu binele patriei sale.

Articol scris de Brăilescu Cătălina – Andreea

Articol realizat în cadrul Proiectului Tineri Jurnaliști Online, proiect cofinanțat de Ministerul Tineretului și Sportului.