Castelul Corvinilor – cum a fost construit acest simbol naţional

Şase secole de istorie zbuciumată şi legende învăluie unul dintre cele mai frumoase monumente din Transilvania: Castelul Corvinilor.

Povestea construirii castelului din Hunedoara a început în anul 1440, când Ioan (Iancu) de Hunedoara a decis transformarea aşezării din piatră de râu şi calcar, de pe Dealul Sânpetru, într-un castel impunător, cu o arhitectură care să dea imaginea unei fortăreţe indestructibile în faţa atacurilor armate.

În anii care au urmat, în jurul vechii cetăţi a Hunedoarei au fost ridicate ziduri de calcar dolomitic, flancate de turnuri circulare şi rectangulare. Deşi istoricii susţin că Iancu de Hunedoara nu a locuit decât o foarte mică perioadă în castel, voievodul şi apoi guvernatorul Ungariei, care şi-a petrecut aproape toată viaţa în campaniile militare, a vrut să îi dea acestuia un aspect care să îi semene personalităţii sale.
Refugiu militar
„Turnurile circulare (Turnul Capistrano, Turnul Pustiu, Turnul Toboşarilor), cu excepţia turnului pictat (Turnul Buzdugan), erau prevăzute cu un parter din zidărie plină, urmat de două niveluri, cele de la partea inferioară fiind utilizate ca şi camere pentru puşcaşi, iar cele de la partea superioară ca zone de locuit şi de apărare.

Turnurile rectangulare (turnul vechi de poartă, turnul nou de poartă) erau prevazute cu intrări carosabile şi niveluri de apărare, gândite atât pentru arme cu coardă cât şi pentru arme de foc. Intrările în castel se făceau pe poduri, susţinute de piloni de piatră, ultimele tronsoane ale podurilor fiind mobile”, se arată în monografia castelului, publicată pe site-ul castelulcorvinilor.ro.

Fântâna săpată în stâncă de prizonieri

În vremea în care castelul s-a aflat în stăpânirea lui Iancu de Hunedoara au mai fost construite capela corvinilor, palatul format din Sala Cavalerilor şi Sala Dietei şi turnul Nje Boisia (Nu te teme), de apărare. Tot atunci în curtea castelului a fost săpată fântâna din curtea castelului. Legenda spune că fântâna a fost săpată de trei prizonier turci, cărora Iancu de Hunedoara le-a promis că îi va elibera dacă vor găsi apă în stâncă. După 15 ani de muncă, prizonierii au dat de apă, la adâncimea de 28 de metri, însă Iancu murise, iar fosta lui soţie, regina Elisabeta Szilagyi, a hotărât să nu respecte cuvântul dat de Iancu de Hunedoara şi a cerut uciderea prizonierilor.

Incendiul care a devastat castelul
De-alungul istoriei, aspectul castelului a suferit numeroase modificări. Cele mai importante dintre ele sunt consemnate în secolul al nouăsprezecelea. În 13 aprilie 1854, în timpul unei furtuni, un trăznet a provocat un incendiu mistuitor.

Flăcările au transformat în scrum acoperişul din şindrilă al cetăţii, grinzile, scările de lemn, plafoanele şi au devastat aproape întreg castelul, singura uşă din lemn care nu a fost atinsă, fiind tocmai poarta închisorii, veche de cinci secole. După acest eveniment, castelul a intrat în cea mai amplă operaţiune de restaurare.