Grupul din care fac parte a fost invitat să participe la prima ediţie a Festivalului Vitejilor de la Manasija. Festivalul a fost organizat sub înaltul patronaj al Preşedenţiei Serbiei şi cu participare internaţională: au fost prezente grupuri din Franţa, Bulgaria, Ungaria, Croaţia, Rusia, China, România şi bineînţeles reprezentanţii ţării gazdă – Serbia. Am fost impresionată de organizare de la disponibilitatea apei potabile şi a punctelor sanitare pentru participanţi până la securitatea organizată pentru preşedintele sârb şi ambasadorii invitaţi special la eveniment.
Am fost impresionată şi de punctualitatea şi participarea publicului în cadrul festivalului. Dacă în România festivalurile medievale au devenit un soi de bâlci cald, plicticos şi plictisit, suprasaturat chiar în partea de nord a ţării, aici publicul a venit foarte deschis, cu dorinţa de a cunoaşte şi a vedea pe loc reconstituire de lupte sau meşteşuguri şi în număr foarte mare având în vedere zona nu foarte accesibilă din punctul de vedere al transportului. Oamenii au fost calzi şi primitori, mulţi dintre ei vorbitori de limba română, pentru că aşa cum ne-a spus unul dintre vizitatori „Dacă 20 de milioane de oameni vorbesc română, noi de ce n-am vorbi?!”
Bănuiesc că la dorinţa de participare a publicului a atârnat greu locul de desfăşurare: Mănăstirea Manasija de lângă oraşul Despotovać. Una din puţinele mănăstiri fortificate încă în picioare, mănăstirea a fost ctitorită de marele erou al Serbiei, Stefan Lazarević (Ştefan Lazarevici), fiul lui Lazar Hrebeljanović (Lazăr Hreblianovici) – eroul din bătălia de pe câmpiile de la Kosovo din 1389 şi al soţiei sale Milica Nemanjić (Miliţa Nemanici) – autoarea poemelor „Rugăciunea unei mame” şi „Mirele văduviei mele”. O dată cu moartea părintelui său în lupta de la Kosovo, Stefan Lazarević acceptă suzeranitatea otomană şi începe dansul supunerii succesive între estul musulman şi vestul catolic, întocmai cu Ţara Românească.
Ca supus al Imperiului Otoman, Stefan Lazarević participă de partea sultanului la bătăliile de la Rovine (1395) împotriva lui Mircea cel Bătrân şi Nicopole (1396) împotriva „florii celei vestite a întregului apus”. În 1402 devine aliat al lui Sigismund de Luxemburg, iar în 1408, la fondarea Ordinului Dragonului (din care a făcut parte şi Vlad Dracul – fiul lui Mircea cel Bătrân şi tatăl lui Vlad Ţepeş), Stefan Lazarević devine Primul Cavaler al Ordinului Dragonului.
Construită între 1406 şi 1418, Mănăstirea Manasija sau Resava a fost declarată în anul 1979 Monument Cultural de Importanţă Excepţională şi se află inclusă pe lista monumentelor UNESCO în curs de evaluare. Ce e este deosebit de interesant la această mănăstire este faptul că ea a fost construită cu unsprezece turnuri de apărare, din care zece comunică între ele ca sistem fortificat, dar al unsprezecelea Turnul Despotului sau Grânarul are o singură poartă de acces pe o scară pe care poate încăpea un singur om. Se presupune că în timpurile mutiplelor atacuri din partea trupelor otomane călugării „soldaţi” se ascundeau în Turnul Grânarului şi puteau rezista asediului timp îndelungat întrucât tot acest turn există acces la apă prin intermediul unei fântâni. Ghidul mănăstirii ne-a explicat cum că armatele otomane au venit în principal pentru faptul că cei 2000 de metri pătraţi de frescă erau pictaţi cu aur şi albastru bizantin – vopsea pe bază de lapis lazuli, de 10 ori mai scumpă decât greutatea ei în aur.
Scopul unei icoane votive este acela de a prezenta atât hramul mănăstirii/bisericii cât şi ctitorul. Ei bine, icoana votivă de deasupra porţii de vest a mănăstirii prezintă o gheară de dragon – ctitorul care oferă mănăstirea Sfintei Treimi – hramul.
Al doilea aspect care m-a intrigat a fost faptul că în fresca rămasă nu există nicio sfântă femeie cu excepţia icoanei din altar a Sfintei Fecioare Maria. O ipoteză personală ar fi că, după obiceiul bizantin în care femeile stau în biserică în spatele bărbaţilor, sfintele femei să fi fost desenate în pronaos, dar având în vedere că acesta a fost folosit ca depozit de praf de pulbere şi a fost distrus de mai multe ori în decursul veacurilor nu există nicio dovadă în acest sens.
Al treilea aspect interesant al mănăstirii este că în naos este îngropat ctitorul, iar în pronaos vistiernicul său, de origine bizantină. Ştiţi, domniile voastre, vistiernicul e băietu’ ’cela de face rost de „banii de cheltuială” ai monarhului.
Deasupra uşii de ieşire din naos în pronaos se găseşte o icoană în care Mâna lui Dumnezeu ţine sufletele drepţilor. Toţi aceştia au trăsături fizice bărbăteşti, dar sunt înfăţişaţi precum copii în scutece unele albastre şi altele roz.
Cu siguranţă, mai sunt şi alte minuni de descoperit în Mănăstirea Manasija, aşa că vă invit să o descoperiţi în propria voastră călătorie în istorie. Vă las să visaţi în compania câtorva fotogafii de la eveniment:
PS: Drumul durează doar 3 ore de la Drobeta – Turnu Severin sau 7 ore de la Bucureşti, iar în Serbia se poate intra doar pe baza buletinului.
Autor: Maria MIU
Material realizat în cadrul concursul Călătorii în Istorie
O sală de banchet, cu fresce bine conservate care înfăţişează personaje inspirate de războiul troian,…
În contextul interesului tot mai mare pentru destinații noi, dar aproape de casă, un touroperator…
Primarul Capitalei, Nicuşor Dan, a anunţat, duminică, faptul că a fost obţinut acordul proprietarilor pentru…
Când discutăm de destinații frumoase sau exotice tări precum Italia și Mexic sunt grozave, dar…
În fiecare colţ de pe Pământ există locuri misterioase, în jurul cărora s-au creat adevărate…
Borșa este un oraș în județul Maramureș, format din localitățile Băile Borșa și reședința pe…
View Comments
Felicitari Maria! Nu stiam ca ai darul slovelor spre incantarea sufletului cetitorului. Ma bucur sa revad, prin slovele tale, evenimentele placute peterecute impreuna la Manastirea Manasia...
Foarte interesant articolul. Ma bucur ca l-am descoperit chiar si cu o intarziere de cateva luni bune :)